Belcea Quartet: O poezie spusă în șoaptă

Într-o Marți, 1 Septembrie, ora 17.00, la Ateneul Român
Cvartetul „Belcea”
Beethoven – Cvartetul de coarde nr.14 op. 131 în do diez minor
Schubert – Cvintet pentru două viori, violă și două violoncele, op.163, D956 în Do Major (Invitat: Valentin Erben – violoncel)

Nu multă lume gustă muzica de cameră, iar cvartetele sunt o specie considerată pe nedrept ca fiind cam ermetică. În realitate, deseori, muzica unui cvartet de corzi seamănă destul de mult cu o simfonie pentru o orchestră de corzi. Numai că este o simfonie mai densă și necesită concentrare din partea spectatorului. Ateneul n-a fost plin la recitalul Cvartetului „Belcea” și poate că explicația se află în rândurile de mai sus. Deși este una dintre formațiile camerale de top la ora actuală, care a înregistrat mult, cu discuri devenite de referință.

A fost mai întâi Beethoven, Cvartetul Nr. 14, inclasabilul, cel mai lung, cu șapte părți care se cântă fără pauză, cel mai interiorizat, cel mai chinuitor din creația târzie a „Marelui surd”. Lucrarea a devenit o semnătură a formației, e primul pe care l-au cântat, încă de acum douăzeci de ani. Începe cu o fugă în care cele patru instrumente își iau zborul pe rând, iar modul în care Corina Belcea (vioară), Axel Schacher (vioară), Krzysztof Chorzelski (violă) și Antoine Lederlin (violoncel) au făcut-o a fost plin de delicatețe, dublată de modestie. Pentru că filosofia unui cvartet, chiar și a celor compuse din cei mai mari virtuozi, este aceea de a face muzică împreună, orice orgoliu solistic este lăsat la o parte. Apoi, celelalte părți au început să curgă, schimbând stări și culori, fără să-ți dai seama când, timp de 40 de minute. Iar „efectul este ca și cum într-o piesă de teatru s-ar fi schimbat decorul pe neobservate”, spunea Corina Belcea într-un interviu acordat suplimentului Enescu 2015, editat de ziarul Adevărul. A face muzică, așa cum a fost interpretarea cvartetul lui Beethoven, este o formă de iubire, scriam în avancronica de ieri.

A doua parte a recitalului a fost Cvintetul D965 de Franz Schubert. Pentru al doilea violoncel a fost invitat Valentin Erben, fost profesor al membrilor cvartetului, dar și prezent în înregistrarea aceleiași lucrări pentru EMI, în 2009. De la interiorizarea lui Beethoven am ajuns în plin romantism, cel al lui Schubert. O operă finală (compozitorul ei va muri la două luni după ce a scris-o),  în care patetismul nu debordează ca în Requiem-ul de Mozart sau Stabat mater-ul lui Pergolesi, poate tocmai din cauza rigorilor de compoziție ale acestui gen muzical. Cu atât mai mare impulsul de a scruta tensiunea dramatică crescândă din prima parte. Belcea Quartet au cântat acest cvintet mai melodramatic decât în interpretările obișnuite. A rezultat un Adagio, cel din partea a doua, foarte meditativ, răscolit uneori de puseurile ritmice din partitură, dar cu un final extraordinar. Solo-ul de vioară din ultimele minute ale acestei părți, cântat la limita perceptibilului, nu era altceva decât o expresie pe care aproape că o puteai pune în cuvinte. Ca o poezie, dar o poezie spusă aproape în șoaptă, acompaniată de corzile ciupite ale celui de-al doilea violoncel și de acordurile primului. Am plâns ca un prost, ce pot să spun mai mult? Până și publicul aproape că încetase să mai respire. Acele versuri fără cuvinte, ca și cum ar fi fost ultima declarație de dragoste a compozitorului, mi-au rămas fixate în minte (și, de acum încolo, în memorie) și mai departe, în ultimele părți, Scherzo (Presto) sau Allegretto-ul final, cele pline de ritm și de vitalitate.

La finalul concertului de la Ateneu

Așa s-a încheiat, fără bis, primul concert de la Enescu 2015 la care am asistat. Un contrast teribil între un poem șoptit și uriașa Simfonie Nr. 9 de Mahler care a urmat la Sala Palatului, cu Zubin Mehta. Dar despre acesta, mai târziu.

 Galerie foto (c) Romeo Zaharia: