Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Jurnalul ultimelor zile de festival: Monteverdi, Anderszewski și Concertgebouw


Mi-ar fi plăcut să scriu pe larg despre fiecare concert al ultimelor trei zile de festival, dar în week-end se adună câte trei pe zi, ceea ce face ca drumul dintre intenție și realizare să devină insurmontabil. Mai ales că am ceva de spus, important, la capătul a trei săptămâni de Enescu 2015, dar asta va fi mâine.

Până atunci, s-o luăm pe rând:

Royal Concertgebouw Orchestra

Sâmbătă 19.09, Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Royal Concertgebouw Orchestra, Amsterdam, Dirijor: Andris Nelsons, Solistă: Janine Jansen – vioară
Bartók – Concertul nr.1 pentru vioară şi orchestră Sz 36, BB 48a
Șostakovici  – Simfonia nr. 7 în do major op.60 „Leningrad”

În această ediție de festival am avut legitimație de presă, adică puteam intra la orice spectacol, dar fără să am loc rezervat. În majoritatea cazurilor am găsit un loc foarte bun, la Ateneu sau la Sala Palatului. Mai puțin sâmbătă, la prima parte a concertului lui Royal Concertgebouw Orchestra, cu Andris Nelsons și Janine Jansen. La Sala Palatului, de pe la rândul 20 încolo, vioara solist nu se mai aude deloc bine. Îmi este imposibil să scriu ceva despre Concertul lui Bartók, pentru că tot ce puteam percepe era un sunet unidimensional de vioară, fără armonici, a cărui intensitate creștea sau scădea în funcție de cerințele partiturii, dar dincolo de prestidigitația lui Janine Jansen mi-a fost imposibil să remarc ceva din discursul uneia dintre cele mai importante violoniste ale momentului.

Andris Nelsons

Andris Nelsons

După pauză, situația s-a schimbat, pentru că s-a schimbat și locul meu, dar și pentru că sunetul unei simfonii se transmite altfel în sală, mai puțin erodat de distanță și acustică artificială. Simfonia cea mai cunoscută a lui Șostakovici a fost scrisă în timpul blocadei Leningradului, care a durat aproape 3 ani și a costat peste un milion și jumătate de vieți omenești din rândul populației civile. În aceste condiții, triumful din finalul acestei simfonii poate fi văzut ca o înfrângere a unui oraș în fața totalitarismului, fie el cel al lui Hitler, fie cel al lui Stalin. De aceea ultimele bătăi de tamburi sunt atât de dramatice, de parcă percuționistul ar lovi spectatorul, nu o tobă. Concertgebouw este o orchestră superbă, în care toate instrumentele sună perfect, iar în ansamblu rezultă un sound mai luminos decât în cazul unei falange simfonice germane și mai light decât în cazul unei trupe rusești. Capacitatea muzicienilor din Amsterdam de a crea  cele mai frumoase și mai calde culori orchestrale are și reversul placidității: totul este atât de frumos, încât e nevoie de un dirijor foarte energic și neimpresionabil, care să poată rezista seducției de a fi spectatorul acestui sunet, din cel mai bun loc din sală.

În aceste condiții, sinistrul bolero din prima parte a simfoniei, care simbolizează înconjurarea Leningradului de către forțele răului, a fost construit cu o precizie extraordinară, reușind să adauge acestui marș obstinat o doză de empatie și de emoție pentru cei slabi și împresurați. Andris Nelsons nu făcea decât să pretindă expresivitate de la toate partidele de instrumente, la fel cum a făcut-o și Sir Simon Rattle în concertul lui Berliner Philharmoniker. E normal, o astfel de orchestră de top nu are nevoie să fie ghidată în cele mai mici amănunte. Echilibrul orchestral a fost păstrat intact de la un capăt la altul al simfoniei, astfel încât s-au auzit mereu toate instrumentele implicate. A fost o interpretare empatică și și-a atins scopul, publicul fiind foarte impresionat la final. Există în muzica lui Șostakovici și o ferocitate pe care alți dirijori o traduc într-o urgență dramatică prin tempi accelerați, având ca efect pustiirea sufletească a spectatorului, căruia nu i se mai permite nici o bucurie, și sunt mai sensibil la această abordare (Kondrașin, Gergiev, Petrenko etc.), chiar dacă se pierde orice urmă de alinare pe care muzica o oferă, prin tradiție. Dacă la finalul concertului de sâmbătă v-ați simțit zdrobiți, atunci e bine să știți că se poate zdrobi și mai mult cu muzica lui Șostakovici. Dar dacă v-ați simțit îndurerați și emoționați, atunci viziunea lui Andris Nelsons și-a atins scopul.

Monteverdi

Vineri și Sâmbătă, 18-19.09, ora 22.30, Ateneul Român
Academy Of Ancient Music, Dirijor: Richard Egarr

Monteverdi – Întoarcerea lui Ulise în patrie
Solişti: Ian Bostridge  – Ulisse (tenor), Christine Rice – Penelope (mezzo-soprană), Elizabeth Watts – Minerva (soprană), Andrew Tortise –  Telemaco (tenor), Lukas Jakobski – Tempo, Nettuno & Antinoo (bass), Sophie Junker – Amore & Melanto (soprană), Daniela Lehner – L’Umana Fragilita (mezzo- soprană), James Creswell – Eumete (tenor)

și

Monteverdi – „Încoronarea Popeei”
Solişti: Louise Alder – Popeea (soprană), Sarah Connolly – Nerone (mezzo-soprană), Marina de Liso – Ottavia (mezzo-soprano), Iestyn Davies – Ottone (contratenor), David Soar – Seneca (bas), Andrew Tortise – Arnalta (tenor), Sophie Junker – Drusilla/Virtu (soprană), Daniela Lehner  – Amore/Damigella (mezzo-soprană), John Lattimore – Nutrice (contratenor)

Playboy 1643

După Wozzeck și Œdipe a urmat un plonjon ca într-un montagne russe, de la înălțimea sonorităților moderne ale secolului XX spre abisurile istorice ale începuturilor operei, căci Claudio Monteverdi (1567-1643) este practic inventatorul acestui gen muzical. Și ce invenție! Un compozitor de muzică sacră, ale cărui madrigale revoluționau vremurile, ducând mai departe gloria lui Palestrina (compozitorul papal care a fondat Accademia di Santa Cecilia), dar care, la finalul vieții, a ales să adauge picătura frivolității în poțiunea pe care a creat-o. Rămas văduv, pierzându-și fiica, credința lui Monteverdi se clatină, ajungând să îmbrățișeze povestea Poppeei, amanta imperială a lui Nero, care devine împărăteasă prin forța seducției.

Din tot ce s-a păstrat din creația operatică a lui Monteverdi, am putut vedea la Ateneu, în versiune de concert, două treimi: Ulisse și Poppeea. Il ritorno d’Ulisse in patria va deveni punctul de plecare al operei seria, opera serioasă, cu subiecte alese din mitologie, pline de moralitate. Academy of Ancient Music este ansamblul baroc care și-a asumat cele două seri de la Ateneu. E cea mai veche formație de muzică baroc din Anglia, care a deschis un drum muzical continuat de multe altele, revoluționând audiția dar și industria fonografică prin crearea unei nișe artistice, devenită apoi un torent, un fluviu, un ocean. Anul trecut, Academy of Ancient Music și-a pierdut creatorul și liderul – Christopher Hogwood. Richard Egarr a condus de la spinetă cele două opere.

Ian Bostrige

Ian Bostridge

Din păcate, publicul a fost constrâns la un demers muzico-filologic destul de dificil, fiind nevoit să citească replicile de pe niște foi tipărite mărunt, care nu dădeau nici o indicație în plus în ceea ce privește desfășurarea acțiunii. Cum soliștii au interpretat mai multe roluri într-o singură operă, acțiunea era puțin confuză și dificil de urmărit, mai ales pentru cei care descopereau muzica lui Monteverdi. Păcat că nu s-a folosit titrarea pe ecranele din laturile scenei. Dar chiar și așa, simplitatea cuceritoare a înlănțuirilor de  arioso, embrionul ariei de mai târziu, s-a arătat tuturor, în toată splendoarea. N-au lipsit nici vedetele, dacă pot fi numite așa, din lumea baroc. Ian Bostridge, istoricul ajuns tenor, ajuns astăzi să tatoneze și muzica romantică (a înregistrat recent Winterreise de Schubert), a ieșit în evidență în prima seară, prin timbrul său plin de substanță, baritonând cu mare efect în rolul (de tenor) al lui Ulisse. A fost secondat de impresionantul Lukas Jakobski, un bas cu voce de tunet, interpretând personaje filosofico-mitologice, Timpul sau Neptun, și el un artist care a adus experiența din marele repertoriu de operă (îmi aduc aminte de el în Simon Boccanegra de la Covent Garden din 2010, când a impresionat în micul rol al lui Pietro, conducătorul popolanilor). Muzica începuturilor operei e delicată și îi sunt suficiente vocile doar frumoase, care își trag seva din timbrul și muzicalitatea cântăreților, fără să le ceară puteri supraumane, de a survola orchestrele și corurile învolburate din creațiile romantice. De aici vine și secretul atracției pentru frumusețea muzicii vechi.

Sarah Connolly și Louise Alder

Sarah Connolly și Louise Alder

Sarah Connolly a fost vedeta celei de-a doua seri, cântând în rolul lui Nerone, în travesti. Ceea ce am văzut toți melomanii în Giulio Cesare de la Glyndebourne, acea linie de canto foarte mândră, strălucind de avântul unor declamații înfierbântate, masculinitatea princiară a personajului, a fost prezent intact, la câțiva metri de noi, pe scena Ateneului. Connolly va fi Jocasta din Œdipe-ul de la Covent Garden, de la anul. L’incoronazione di Poppeea e ultima operă scrisă de Monteverdi, de o senzualitate incredibilă, nu doar în libret ci și în muzică. Chemările amantei imperiale (Louise Alder – superbă) sunt de un erotism sublim, care va marca istoria operei. În rugămințile Poppeei adresate împăratului pentru a rămâne alături de ea în pat se pot întrezări, ca într-un flash-forward, toate amorurile de mai târziu, de la Fiordiligi până la Isolde, de la Zerlina până la Salomé sau Lulu.

Distribuțiile celor două spectacole au fost impecabile și au mers de la intonațiile cele mai inocente ale unei Sophie Junker sau Daniela Lehner până la voci consumate dar pline de caracter, de un comic irezistibil (Andrew Tortise, sau tenorul necreditat din Ulisse, care l-a interpretat pe Iro).

Vom rămâne cu amintirea acestor nopți, dar nu neconsolați. E un motiv în plus pentru a merge din nou la Iași, la excelentele Indii galante ale lui Rameau, în care muzica veche devine explozivă în montarea lui Andrei Șerban. Și cine știe, poate și la București, cândva.

Piotr Anderszewski

Piotr Anderszewski

Piotr Anderszewski

Cine îl vede pentru prima dată pe pianistul polonez Piotr Anderszewski va simți nevoia compulsivă de a-l revedea, cu orice ocazie. Astă primăvară l-am văzut la Viena, cu Mozart: un artist din altă lume. L-am revăzut la Ateneu, meditând pe muzica lui Bach, în primul rând. Un Bach livrat direct, nesofisticat, dar mai transcendent ca niciunde în altă parte. Închizând ochii pentru a rămâne doar cu muzica, simplitatea unui tușeu full contact cu pianul era de fapt contrazisă de o finețe intelectuală care mi l-a readus în minte pe Lipatti. Un Bach care mi-a amintit de concertul Viktoriei Mullova din 2013, tot într-un final de festival… Anderszewski este un romantic, dar un romantic nebun, care zâmbește pierdut unei săli amuțite și care face nebunia lui Schumann din Geistervariationen să dispară, rămânând doar poezia. Cât despre Metopele lui Szymanowsky, deși a fost prima dată când le-am ascultat (și nu mi-au plăcut cum au fost compuse), a reușit să le impună, pentru că sunt convins că mulți vor dori să le regăsească, un motiv suficient pentru a căuta o nouă întâlnire cu pianistul polonez.

Sâmbătă 19.09, ora 16.30, Ateneul Român

Recital Piotr Anderszewski – pian

J.S. Bach – Partita nr. 6 în mi minor, BWV 830
K. Szymanowski – Métopes, op. 29
R. Schumann – Teme şi Variaţiuni in mi bemol major pentru pian, „Geistervariationen”
J.S.Bach – Suita engleză nr. 6, în re minor, BWV 811

10 comments on “Jurnalul ultimelor zile de festival: Monteverdi, Anderszewski și Concertgebouw

  1. Mihaela Marcu
    Septembrie 20, 2015

    Cum vi s-a parut Iestyn Davies ? Am observat ca l-ati omis total din jurnal. Eu nu l-am auzit niciodata live si eram curioasa sa aflu o opinie avizata.

    Apreciază

  2. vero
    Septembrie 20, 2015

    Nu inteleg de ce ati preferat un loc de sezut nefavorabil pentru 20 de minute in care ati fi putut s-o auziti pe Jansen dintr-un loc mai benefic.

    Apreciază

  3. dan
    Septembrie 21, 2015

    Simfonia a saptea a lui Sostakovici ” a pornit la drum” ca o lucrare dedicata lui Lenin. Pe la sfarsitul anilor ’30 si inceputul anilor ’40 deci, cu ceva timp inainte de asediul Leningradului. Boleroul sinistru (foarte frumos descris de dv) din prima parte a simfoniei este de fapt intruchiparea muzicala a gandurilor ” marelui” tatuc comunist. Pornit ca o soapta, creste in intensitate ajung o maree ce spulbera totul in calea ei. Initial, trebuia sa descrie forta comunista. Ulterior a fost comparata cu valul armatelor naziste. Cat de multa asemanare intre cele doua doctrine! In timpul spectacolului de sambata seara, gandul dar si muzica m-au purtat in timpul Revolutiei Franceze, printre personajele din Mizerabilii a lui V. HUGO. Concluzionand, am putea spune ca prima parte a simfoniei a saptea ar putea fi ea insasi o simfonie ( si prin constructie si prin durata). O simfonie a tuturor revolutiilor!

    Apreciază

  4. despredemnitate
    Septembrie 22, 2015

    Reblogged this on Je suis Enesco.

    Apreciază

  5. Monique Popescu
    Septembrie 25, 2015

    Ian Bostridge a „tatonat” muzica romantica (si mai ales ciclul „Winterreise”) cu mai mult de 2 decenii in urma. In plus a si publicat o carte formidabila asupra acestui ciclu.

    https://en.wikipedia.org/wiki/Ian_Bostridge

    Apreciază

    • despredemnitate
      Septembrie 25, 2015

      A „tatonat” pentru că nu cântă Verdi sau belcanto toată ziua. Acesta era sensul în care am folosit cuvântul.

      Apreciază

  6. Pingback: Top(uri) 5 de la Enescu 2015 (extazuri, deziluzii, boicoturi) | Despre Opera

  7. Pingback: Blogul „Despre Opera”: Top 2015 | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: