„Giovanna d’Arco” la Scala

Când Sant’Ambrogio cădea într-o luni, 7 Decembrie 2015, Teatro alla Scala – broadcast
Giuseppe Verdi: Giovanna d’Arco
Teatro alla Scala Orchestra e Coro
Dirijor: Riccardo Chailly
Regia: Moshe Leiser, Patrice Caurier; Decoruri: Christian Fenouillat; Costume: Agostino Cavalca; Lumini: Christophe Forey; Proiecții video: Etienne Guiol; Coregrafie: Leah Hausman
Francesco Meli (Carlo VII), Anna Netrebko (Giovanna), Devid Cecconi (Giacomo), Dmitry Beloselskiy (Talbot), Michele Mauro (Delil)

Un nou sezon la Scala, început pe 7 decembrie, după cum cere tradiția. Opera aleasă pentru unul dintre cele mai importante evenimente culturale ale Italiei a fost Giovanna d’Arco, o raritate. Gândurile duc imediat către Renata Tebaldi și înregistrarea de senzație din 1951, tot la Milano, dar în studiourile RAI, o înregistrare care a propulsat-o, la numai 29 de ani, drept una dintre cele mai bune soprane din lume. Dar La Scala i-a fost inaccesibilă vreme de 150 de ani acestei opere a lui Verdi din perioada „anilor de galeră” și totul capătă o simbolistică specială. Pentru că, după premiera din 1845, urmată de alte 16 reprezentații, Giuseppe Verdi a rupt relațiile cu teatrul milanez, pentru 36 de ani. Revenirea Fecioarei din Orléans la Teatro alla Scala în 2015 capătă dimensiunea unei reconcilieri peste timp, emoționantă precum împăcarea dintre Fiesco (autoportretul muzical al lui Verdi) și Simon Boccanegra…

Dar premiera de ieri a provocat și o altă reconciliere: cea a publicului conservator italian cu regia modernă de operă. Reproșul principal pe care nostalgicii îl fac regiei moderne este că ar denatura intențiile compozitorului. E un sofism, pentru că e făcut uitat libretistul. În cazul de față, Temistocle Solera a imaginat un scenariu care frizează absurdul, cu multe momente atât de îndepărtate de realitatea istorică încât stârnește perplexitatea. Regizorul  francez Patrice Caurier se declara atât de uimit de libertățile pe care și le-a permis Solera încât a trebuit să parcurgă cu multă atenție piesa de teatru a lui Schiller (care a inspirat libretul), în căutarea semnificațiilor unor dialoguri, dar și a justificărilor pentru această mistificare. Și cum să nu rămâi cu gura căscată aflând din această operă că Jeanne d’Arc și regele Charles VII se iubeau, că eroina este vândută englezilor de însuși tatăl ei care credea că este posedată de diavol? Apoi că ea nu moare arsă pe rug, ci este salvată tot de tatăl cuprins de remușcări și de revelații în același timp, iar moartea survine într-o ultimă bătălie pentru regele ei, dar când este petrecută pe ultimul drum ea învie pentru a se înălța spre ceruri. Cum să reprezinți azi așa ceva fără să provoci ridicolul?

Moshe Leiser și Patrice Caurier au trimis delirul lui Solera într-un vis, separând în două planuri realitatea de fantasmagorie. Astfel, dormitorul Giovannei rămâne mereu un cadru, pe fundalul căruia se derulează marea istorie, ca într-o proiecție onirică. În acest fel, accentul cade pe relația tată-fiică, iar exorcizarea devine psihoterapie. Prins între cele două lumi, regele Charles devine o statuie aurită, idealizat, nu departe de semnificația unui Luceafăr eminescian, ca să fim pe înțelesul nostru. Verdi și-a dorit o mare operă, inspirată de istorie, dar absența personajelor secundare, raritatea scenelor de ansamblu creează inevitabil o poveste intimistă între Giovanna, Giacomo și Carlo. Montarea de la Scala a rezolvat această dificultate cu grație, separând grandoarea de intimitate, în cele două planuri de care aminteam.

Așa cum s-a întâmplat adesea la deschiderea stagiunii milaneze, accidentele n-au lipsit. Baritonul Carlo Alvarez a răcit și rolul lui Giacomo a fost preluat de un cvasi necunoscut, Devid Cecconi, devenit peste noapte o revelație. Înfățișarea fizică nu-l avantaja, iar partitura prologului și a primelor două acte îl făcea să sune brutal. Minunea survine însă în ultimul act, atunci când muzica începe practic să prefigureze ideea de bariton verdian. Tessitura înaltă, paternalismul atât de mișcător al relației tată-fiică au scos la iveală un alt bariton decât cel de până atunci. Cecconi a demonstrat, minute în șir, cât de bine cunoaște acest univers pe care Verdi l-a populat mai târziu cu Giorgio Germont, Rigoletto sau Simon… O epifanie baritonală.

Anna Netrebko a cântat cu siguranță și cu vitalitate. Dar caracterizarea a lipsit, toată interpretarea sprijinindu-se pe instinctul ei artistic și pe un timbru de o calitate excepțională, care a făcut-o celebră în toată lumea. A fost orice, dar nu o copilă de 18 ani, exaltată de viziuni mistice și de eroism nebunesc. A fost o Walkirie cu armură de velur, nu Fecioara din Orléans.

Francesco Meli este tenorul pe care Italia îl propune lumii drept continuator al marii tradiții tenorale din țara care a inventat opera. Nu e puțin, povara istoriei e colosală. A cântat atent la stil, impecabil în dicție și în frazare, dar evitând riscurile supra acutelor din V’ha dunque un loco simile.

Riccardo Chailly și-a luat în stăpânire regatul muzical prin această premieră, o operă care-i este foarte cunoscută, încă din 2008 de la Bologna, de unde a rămas și o înregistrare video a spectacolului pus în scenă de Werner Herzog și Henning von Gierke. Dacă publicul milanez nu prea l-a iubit pe Daniel Barenboim, Chailly a demonstrat elocință în idiomul italian încă de la intonarea imnului național, electrizant, pentru a continua apoi ca pretendent al gloriei unui Muti sau Abbado. Dar și în manevrarea vocală a corului, care are un rol foarte important în această operă, devenind astfel cel mai aplaudat personaj la finalul unei seri memorabile.

Pentru cei care nu au putut vedea acest spectacol, înregistrarea video este disponibilă pe site-ul canalului TV Arte: Giovanna d’Arco

Galerie foto (© Brescia-Amisano/ Teatro alla Scala):