Viața în muzică, muzica în viață, viața și muzica: Barenboim

Mulți dintre marii muzicieni au început să studieze de mici. Daniel Barenboim a fost un copil minune, având primul său concert, ca pianist, la numai 8 ani. Cariera de solist a continuat apoi cu dirijatul (orchestral, dar și operă; și nu orice, dezvoltând o pasiune pentru Wagner) și cu administrația artistică, dar n-a uitat niciodată pianul. Chiar și dramele vieții  lui sunt legate de muzică, cel mai dureros capitol fiind căsnicia  cu violoncelista Jacqueline du Pré.

Daniel Barenboim și-a publicat eseul autobiografic în 1991, actualizându-l în 2002, iar această ultimă versiune a fost tradusă în românește sub titlul O viață în slujba muzicii (traducere de Dana-Ligia Ilin, editura Humanitas, București, 2015). Titlul original, A Life in Music, era mai puțin atrăgător, deși mai cuprinzător: O viață în muzică. Având în vedere biografia autorului, de fapt avem în față mai puțin un volum de memorii, cât o ocazie destul de rară de a intra în mintea unui mare muzician.

O viață în slujba muzicii nu se citește ușor, alternând amintirile cu meditații asupra muzicii, ba chiar cu teoretizări destul de abstracte și specializate, dar și cu declarații moral-politice, generând o lectură în sincope, cu satisfacții diferite. Cert este, însă, că rămâi mereu curios să vezi ce urmează.

Daniel Barenboim, Sergiu Celibidache – Buenos Aires, 1954

Cartea începe foarte bine, ca un roman bun. Amintirile din copilărie reușesc să păstreze intactă naivitatea:

De fapt, amândoi părinţii mei au fost profesori de pian. Mama le preda copiilor şi începătorilor, tata le preda elevilor mai avansaţi şi, copil fiind, ştiam că de fiecare dată când se auzea sunând clopoţelul de la uşă venea cineva pentru o lecţie de pian. Am crescut cu convingerea că toată lumea cânta la pian şi mi-a trebuit mult timp ca să pricep că de fapt unii oameni n-o făceau!

Pe când aveam vreo patru ani, tata a dat nişte concerte împreună cu un violonist şi de obicei repetau în apartamentul nostru. Dintr-odată m-a apucat dorinţa să învăţ vioară, ca să pot cânta şi eu cu tata. Eram destul de mic de statură şi, când părinţii s-au apucat să-mi caute o vioară pe măsură, deja îl văzusem pe tata cântând în duet cu cineva la două piane. Dându-mi seama că şi eu aş putea cânta la pian cu tata, m-am răzgândit şi am hotărât să fac asta. Aveam cinci ani când am început. Mama m-a învăţat notele şi mi-a dat primele lecţii. Apoi am început să studiez cu tata, care a rămas singurul meu profesor de pian. N-am studiat cu nimeni altcineva în primii ani şi învăţătura primită de la el a rămas mereu pentru mine de bază.

Argentina, țara natală (în care întâlnim mulți dintre artiștii care veneau la Ateneul Român în acele vremuri), Salzburg, emigrarea în Israel, cariera din Marea Britanie și Statele Unite, sunt mai multe locuri decât într-un roman cu James Bond.

Barenboim folosește o tehnică de scriere inspirată din muzică: rubato. Te ademenește cu povestea vieții lui și profită, „furând” timp pentru a introduce gândurile sale despre muzică, politică sau societate.

E important să înţelegem că terminologia folosită în muzică – ivită mai ales din limbile italiană şi germană – înseamnă cu adevărat ceva: cuvintele au o semnificaţie exactă, care poate fi analizată. De exemplu, rubato înseamnă „furat“ şi atunci când ai furat un lucru trebuie să-l dai înapoi! În limbaj muzical, asta înseamnă că, dacă zăboveşti mai mult asupra unei părţi ca s-o faci mai expresivă, la un moment dat trebuie să „dai înapoi“ acel timp. Modificarea, flexibilitatea şi fluctuaţia tempoului trebuie să fie însoţite şi de o anumită stricteţe metrică. Într-o situaţie ideală, în care rubato se întinde pe trei sau patru măsuri, apoi pe opt măsuri sau pe şaisprezece măsuri, sau oricare ar fi tiparul metric, pierderea din tempo trebuie compensată, aşa încât, dacă dai drumul la metronom la începutul celor şaisprezece măsuri şi cânţi liber, atunci când ajungi la finalul lor să nu fi ieşit din ritm.

Cu riscul de a divulga detalii interesante din carte, voi cita câteva fragmente. (Am reușit să depășesc paranoia editorului de a nu permite copierea de text din ediția electronică.)

Probabil că v-ați întrebat de ce dirijorii aleg dispuneri diferite ale instrumentiștilor într-o orchestră (de exemplu, cu violoncelele în dreapta sau în mijloc etc.). Ocazia de a afla unul dintre motive o aveți în capitolul dedicat directoratului lui Daniel Barenboim la Chicago Symphony Orchestra:

Lucru extrem de important, apropierea violoncelelor şi başilor de viorile întâi dă întregii secţiuni de coarde un sunet mai plin şi mai armonic şi, în plus, viorile sună mai rotund şi mai frumos în registrul înalt atunci când basul stă alături de ele, aproape ca un sprijin. […]

Cealaltă schimbare adusă de mine a vizat cornii, care adesea sunt aşezaţi la stânga dirijorului. Orchestrelor le place asta, fiindcă atunci când sunt aşezaţi la dreapta cornii suflă spre orchestră, şi fiindcă poate fi neplăcut pentru unele secţiuni. Totuşi, după părerea mea, cornul nu ţine cu totul de alămuri, ci reprezintă trecerea de la instrumentele de suflat din lemn la cele din alamă – de la oboi şi fagot la trompetă şi trombon. Prin urmare, trebuie să integrez deplin cornii, ceea ce înseamnă să-i aşez la dreapta mea. Nu pot suporta să-i am la stânga, pentru că suflă spre exteriorul orchestrei şi sunetul lor nu se poate integra restului orchestrei.

Un capitol foarte interesant, mai ales pentru cititorii din Europa de Est, este cel dedicat perioadei în care a preluat conducerea artistică a Operei de Stat din Berlin (cunoscută și sub numele de Staatsoper Unter den Linden). Adică un teatru de operă din fosta Republică Democrată Germană:

Problemele birocratice şi administrative singure erau o povară imensă. De exemplu, trebuia rezolvată chestiunea informatorilor Stasi, cu toate că au fost descoperite uimitor de puţine cazuri într-o instituţie care avea peste 1100 de angajaţi. La început, munca de zi cu zi a fost foarte grea în asemenea condiţii, însă atitudinea oamenilor a transformat-o într-o experienţă specială. Motivul este, poate, că pentru cei care lucrau acolo era un privilegiu să meargă la Operă, indiferent dacă era vorba despre muzicienii din orchestră, despre interpreţii vocali, despre balerini sau despre membrii corului. Cei care, în adâncul sufletului, se împotriveau regimului simţeau un fel de libertate – puteau să respire liber şi să se exprime în voie. Cei care credeau în sistemul partidului aveau mândria specială de a aparţine unei instituţii atât de frumoase. Aşadar, indiferent în ce credea fiecare, motivaţia morală era foarte puternică. În societăţile libere, aşa ceva se întâmplă mult mai rar.

Volumul nu acoperă perioada de la Teatro alla Scala, iar subiectele dureroase sunt evitate. În schimb, nu lipsesc portretele făcute unor muzicieni sau regizori de operă celebri. Pentru mine, unul dintre cele mai frumoase momente ale lui Daniel Barenboim este Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră de Brahms, cântat la Filarmonica din München, condusă de Sergiu Celibidache. Meditația serenă a dirijorului era o provocare pentru pianistul care făcea eforturi supraomenești pentru a atinge zenul. La final, doi artiști în stări complet diferite primeau ovațiile publicului: Celibidache levitând, iar Barenboim ca la finalul unui maraton.  Dirijorul român a avut și el partea lui de influență asupra dezvoltării lui Barenboim, drept urmare numele lui este des menționat. Iată un mic fragment:

Celibidache avea una dintre cele mai fine urechi şi una dintre cele mai pătrunzătoare minţi muzicale din câte mi-a fost dat să întâlnesc. Nu cred că m-am întors vreodată de la München, după o săptămână de repetiţii şi concerte cu el, fără noi teme de reflecţie. Uneori, pe neaşteptate, la repetiţii sau la concerte descopeream câte un nou unghi de vedere asupra pieselor. Această preocupare permanentă pentru frazare şi articulare i-a îmbogăţit pe toţi muzicienii care au avut de-a face cu el.

În concluzie, O viață în slujba muzicii este o carte foarte interesantă, chiar dacă ceva mai solicitantă decât ar părea la prima vedere, mai ales dacă doriți să aflați modul în care gândește un muzician mai mult decât povestea vieții lui sau anecdotica inerentă lumii artistice.

Versiunea electronică se poate găsi pe iTunes (7,99 €) sau pe Elefant (26,51 RON).