Final: Opera Magazine despre Œdipe@ROH

Dosarul Œdipe@ROH se încheie cu această ultimă cronică, semnată de John Allison, editorul revistei britanice Opera.

Œdipe
Royal Opera at Covent Garden, 23 Mai

Acest prim spectacol britanic cu unica operă a lui Enescu a fost o premieră specială pentru Royal Opera House și a părut nu doar punctul culminant al stagiunii, ci și cel mai important eveniment ce a avut loc în ultima vreme la această Operă. După atâtea critici aduse publicului de la Covent Garden, a fost bine să simțim că întreaga sală era extrem de concentrată asupra spectacolului, marea majoritate descoperind abia acum capodopera transcendentă a lui Enescu, la 80 de ani după premiera de la Paris. Sper că nu este nevoie să vorbesc din nou despre propriul meu entuziasm față de această operă: am făcut-o în avancronica din numărul pe luna mai (pp. 568-73), dar, în mod clar, contextele culturale fascinant de bogate ale acestei lucrări au fost sugerate de montarea făcută de Fura dels Baus și prezentată inițial la Bruxelles, în 2011. Cu această producție, echipa catalană specializată în regie și-a făcut debutul la Covent Garden. În același timp monumentală și intimă, montarea lui Àlex Ollé și a Valentinei Carrasco a găsit dimensiunea ritualizată a unei piese care este uneori mai degrabă un oratoriu decât o operă tradițională – interesant că Stravinski și-a numit compoziția (creată mai târziu și complet diferită) „operă-oratoriu” – și a acoperit complet atât călătoria personajului principal de la naștere până la moarte, cât și sentimentul copleșitor al destinului. Acest Œdipe a fost simultan atemporal și contemporan, legând cele două caracteristici – fapt care este, la urma urmei, cheia mitului.

În decorurile lui Alfons Flores, călătoria lui Œdipe l-a purtat pe acesta, dar și pe noi, printr-o istorie a civilizației vestice. În imaginea de deschidere, care a fost și cea mai mare coup de théâtre a producției și încă una pe scară mare, ceea ce păreau să fie scene sculptate pe o frescă antică sau un iconostas din teracotă a prins viață, pe măsură ce toți interpreții principali și toți membrii corului au început să cânte. Costumele lui Lluc Castells au sugerat Grecia Antică, iar scena slab luminată (unele dintre aranjamentele de lumini ale lui Peter van Praet aveau, poate, cam prea puțini wați) se potrivea bine cu actul întâi, care era static, noroiul roșu sugerând un dezastru ecologic. În Actul II ne aflam clar în vremea compozitorului: Mérope îmbrăcată în alb îl chestiona pe Œdipe întins pe canapeaua lui Freud, iar Sfinxul era portretizat drept o femeie pilot sălbatică, ale cărei aripi erau de fapt aripile bombardierului Stuka, în plus, elicea acestuia sugera modelul răscrucii drumurilor. Pentru echipa de producție catalană, acest avion de război amintind de Războiul Civil Spaniol a devenit un simbol evident al terorii care s-a abătut asupra Tebei. Pe de altă parte, uniforma lui Créon sugera o altă lovitură militară din secolul XX, dar pentru scena finală, atât de emoționantă, când Œdipe se contopește cu elementele naturii, am revenit într-un spațiu atemporal, care aduna multe dintre imaginile producției. Orice rezerve privind această producție – prezentarea lui Œdipe în scena de la răscruce ca fiind beat a fost un clișeu facil, iar lipsa de spațiu vizual pentru culorile tradiționale ale muzicii a fost regretabilă – au fost minore în comparație cu punctele ei tari atât de evidente.

Œdipe este un rol lung și dificil, iar Johan Reuter a fost pe tot parcursul operei la nivelul călătoriei acestui personaj, făcând un rol care a proiectat personajul mitologic atât drept victimă a destinului, cât și drept un om oarecare, fiecare dintre noi, căutându-și calea prin istorie.

Johan Reuter în rolul principal din Œdipe, la ROH, cu Marie-Nicole Lemieux în rolul Sfinxului

și cu Sophie Bevan în rolul Antigonei

Scena de deschidere a producției cu Œdipe de la Covent Garden (r. La Fura dels Baus)

Rolul cere forță wagneriană și exact asta a oferit minunatul artist danez, de-a lungul tuturor încercărilor prin care a trebuit să treacă până și-a găsit pacea la Colonos, unde a cântat cu multă tandrețe în scena cu fiica sa, Antigona. Pe parcursul întregii seri, Reuter a transmis căldură bas-baritonală și a arătat că – cel puțin pentru un interpret care își stăpânește perfect instrumentul – acesta este un rol ce poate fi cântat.

La polul opus, majoritatea celorlalte roluri sunt scurte și trebuie să își facă efectul imediat. Alegerea distribuției de la Covent Garden s-a făcut cu multă meticulozitate. În scena de deschidere, rolurile mici ale Păstorului (Alan Oke) și Femeii Tebane (Lauren Fagan) au fost cântate bine, iar Marele Preot Teban (Nicolas Courjal) a dat dovadă de autoritate. Créon, în interpretarea lui Samuel Youn, a fost răzbunător, dar niciodată rău. Hubert Francis și Sarah Connolly au fost Laios și Iocasta, iar mezzosoprana a cântat cu o concentrare extraordinară, evocând suferința reginei; în ciuda faptului că Enescu i-a oferit Iocastei și muzică senzuală, Connolly a ținut ascunsă această senzualitate și a fost o mamă-soție detașată și demnă. Tiresias, interpretat de John Tomlinson, a părut un personaj din teatrul antic grecesc, proiectând o voce apocaliptică și având o prezență extrem de convingătoare; un alt bas, Forbas, a fost cântat cu demnitate de In Sung Sim. Interpretarea interesantă a Claudiei Huckle, o Mérope psihanalistă, a fost unul dintre punctele forte ale serii, bogată și caldă din punct de vedere muzical. În rolul Sfinxului, Marie-Nicole Lemieux a sondat profunzimile rolului cu registrul ei grav remarcabil, mergând până la un urlet înspăimântător. Sophie Bevan a fost o Antigona radioasă, cu atât mai emoționată cu cât era un personaj al speranței, poate unicul. Stefan Kocan a făcut un personaj puternic din rolul mic al Străjerului, iar Tezeul patrician al lui Samuel Dale Johnson a dat dovadă de fermitate lirică.

Această seară a marcat și debutul la ROH al dirijorului Leo Hussain, care a făcut din opera lui Enescu o specialitate personală. După Œdipe, mai există doi interpreți principali: corul și orchestra; lucrând cu o orchestră în formă maximă și cu un cor (pregătit de Genevieve Ellis) care a oferit unanimitate sonoră, Hussain a împletit toate acestea și a ținut complexitatea și claritatea partiturii într-un echilibru perfect. Capodopera lui Enescu este o tragédie lyrique expresionistă în tradiție post-wagneriană și totuși este o lucrare originală – iubirea compozitorului pentru muzica populară românească îi dă partiturii culoarea unică și l-a ajutat să găsească o cale nouă, dar încă nu dodecafonică –, iar Hussain a recunoscut toate acestea în modul de redare, bine temporizat. Păcat că a fost tăiată muzica de balet, atât de frumoasă (nu din vina dirijorului, probabil a fost o nevoie impusă de tabloul de deschidere al producției, atât de ieșit din comun, care nu s-ar fi potrivit cu scenele de dans), dar toți cei convertiți la cauza acestei opere după spectacolul de la ROH vor găsi fragmentele lipsă în înregistrarea antologică a lui Lawrence Foster. Pentru Kasper Holten, care a regizat el însuși Król Roger, de Szymanowski, în mai anul trecut, umplând un alt gol major din repertoriul Covent Garden, introducerea acestor capodopere interbelice va rămâne în mod clar moștenirea pe care o va lăsa ca director of opera al Covent Garden.

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.