Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Don Carlo, la Craiova


Într-o miercuri, 5 Octombrie 2016, la Opera Română Craiova, premieră
Giuseppe Verdi: Don Carlo
Regia artistică: Rareș Zaharia, scenografie: Barbara del Piano
Dirijor: Walter Attanasi
Orchestra, Corul și Baletul Operei Române Craiova
Maestru de cor: Bogdan Botezatu
Hector Lopez (Don Carlo), Sorin Drăniceanu (Filippo II), Șerban Vasile (Rodrigo), Kahhaber Shavidze (Il Grande Inquisitor), Karina Flores (Elisabetta), Ramona Zaharia (Eboli), Vladislav Popov (Un frate), Noemi Modra (Tebaldo), Florin Ormenișan (Il Conte di Lerma), Marian Dăbuleanu (Un araldo).

S-a deschis stagiunea la Craiova și… vorba lui Caragiale: „încă d-a dreptul, fără încunjur, cu operă.” Compania de operă condusă de dl Antoniu Zamfir are planuri mari, în ciuda unei anverguri inevitabil locale. Așa cum arătam și în analiza sezonului de toamnă la teatrele de operă din România, craiovenii sunt singurii care și-au anunțat întreg calendarul, pe toată stagiunea, până în 2017, iar repertoriul lor conține câteva titluri seducătoare: Don Carlo, Simon Boccanegra, Il trittico, ba chiar și dificilul Otello. Experiența unui drum până în acest loc merită trăită, tocmai pentru a vedea la fața locului ce înseamnă efortul de a monta operă cu mijloace incredibil de reduse. Sediul Operei este în renovare, așa că spectacolele se vor ține anul acesta în sala de festivități a Cercului Militar. În fotografii, sala arată ca o casă de cultură din comunismul secolului trecut. La fața locului, impresia se schimbă: e destul de confortabilă, iar acustica e destul de bună. M-am gândit imediat la teoriile lui Graham Vick, expuse recent într-o conferință și comentate imediat în presa muzicală internațională, despre accesibilitatea operei. Și la idealul său, pe care mi l-a expus într-un interviu, despre o sală mică de operă, ca una de cinematograf, în care spectatorii, laolaltă cu artiștii, să intre  direct din stradă. Or, tocmai acesta este marele contrast, foarte atractiv însă, dintre grandoarea operei Don Carlo și această sală de la Cercul Militar. Este practic o definiție vie a conceptului de teatru de ansamblu aparținând unei comunități. La Craiova, la Constanța sau la Brașov, unde companiile de operă sunt sprijinite din bugetul local (mai puțin cea din Constanța), acest concept merită sprijinit și profesionalizat la maxim. În București însă, un oraș de aproape trei milioane de locuitori, nici măcar nu se poate vorbi de o comunitate, pentru că avem o metropolă cosmopolită, iar Opera Națională trebuie să fie restructurată cât mai repede și transformată într-o instituție similară cu cele din capitalele Uniunii Europene.

Cum spuneam, sky is the limit când vine vorba de ambițiile Operei Române Craiova: Don Carlo – o operă complexă, care nu s-a mai făcut de multă vreme nici la București (cu excepția unui concert la Sala Radio, acum trei ani, fără actul Fontainebleau), prezentată în varianta cvasi integrală de cinci acte, în limba italiană cunoscută sub numele de „versiunea Modena” (pentru puriști, originalul e în franceză și mai conține o serie de momente de balet, de obicei suprimate în versiunile ulterioare).

Premiera era așteptată încă din vară, pentru încheierea stagiunii trecute, însă regizorul Rareș Zaharia (elev al lui Silviu Purcărete și colaborator deja obișnuit al craiovenilor) devenise indisponibil din cauza numirii sale în poziția de consilier pentru probleme de operă în scurtul, dar dezastruosul mandat al dlui Vlad Alexandrescu la Ministerul Culturii, în care s-au petrecut toate grozăviile de la ONB. Toate acestea ar fi trebuit să creeze o mare așteptare a publicului, dar am fost surprins să observ că sala Cercului Militar nu era plină, așa cum ar fi fost normal. Fie că publicitatea n-a fost suficientă, fie că titlul era insolit (fiind foarte rar jucat în raport cu Traviatele și Bărbierii naționali), fie că oficialitățile invitate în număr mare n-au venit, motivele nu mai contează. Cei care au lipsit au ce regreta, pentru că spectacolul a avut multe merite, dar și destule scăderi, suficient însă pentru a crea o dezbatere între melomani. Dar mai au o șansă sâmbătă, când va fi a doua reprezentație.

Regizorul Rareș Zaharia și scenografa Barbara del Piano s-au întrecut unul pe celălalt în a scrie în programul de sală declarații generoase și intelectuale despre semnificațiile operei lui Verdi și transpunerea lor în viziunea scenică. Din păcate, rezultatul a corespuns prea puțin acelor declarații și a părut mai degrabă un colaj destul de incoerent de idei foarte bune și de clișee, unele prețioase, altele vetuste.

Opera a început însă foarte incitant, dacă nu chiar excitant, cu o coregrafie erotică a doi balerini întruchipând un cerb și o căprioară, într-o pădure cu copaci răsturnați cu ramurile în jos, profitând inspirat de corul cinegetic cu care debutează opera. Continuarea m-a decepționat până la actul IV, ultima parte a spectacolului căpătând ceva mai multă vigoare, însă prea târziu.

14566449_1148593938541825_3986081500962125777_o

Femeile din cor erau îmbrăcate în niște rochii banale, departe de orice idee de nobilitate a curții imperiale a Spaniei, fie și privită dintr-o perspectivă contemporană. Scena autodafé-ului aducea față în față inchizitori ce trimiteau spre Canio din Pagliacci și spre o hâdă comedia dell’arte, cu oamenii obișnuiți și repulsivi față de opresiune, folosind imageria suprarealistă a lui René Magritte (Le fils de l’homme).

magritte-banner

În marea scenă a lui Filip II (Ella giammai m’amo), apelul la pictura contemporană a fost relansat, de data aceasta prin Francis Bacon (Innocent X), bigotismul regelui fiind însă  greu de justificat prin acest demers, în condițiile în care scena îl include apoi pe însuși Marele Inchizitor, transformat de regizor într-un ofițer de poliție politică. O inversare de roluri discutabilă, deși nu lipsită de sens (rolul nefast al unui cleric în societatea contemporană fiind înlocuit, într-adevăr, de torționarii politici: Securitate, STASI, KGB etc.).

innocent

Sigur, toate aceste simboluri sunt puternice, dar pierd pe drum melancolia pe care promitea că o va surprinde Rareș Zaharia. Problemele încep de la o scenografie simplistă, cu o serie de panouri ce voiau să reprezinte decorurile a cinci din cele șase tablouri ale operei și absența aproape completă a recuzitei. Efectul a fost imediat, artiștii fiind abandonați histrionismului operatic din anii ’30. În mod cert și supărător chiar, regia mișcării artiștilor pe scenă a fost mult prea minimalistă, aproape fără nici o interacțiune între personaje, iar scuza lipsei de timp pentru repetiții nu este acceptabilă. Și o ultimă constatare dezamăgită: pierderea completă a personajului principal. Don Carlo, infantele de Spania, nu are o mare arie memorabilă (așa cum au toate celelalte personaje – cum bine remarca Vasile Moldoveanu, un mare interpret al rolului, într-un interviu acordat acestui blog), dar cântă cu toți ceilalți, iar celelalte personaje cântă mereu despre el. În acest context, vizibilitatea lui (e totuși rolul titular) trebuie să fie remarcabilă, dar Rareș Zaharia l-a pierdut pur și simplu între toate ideile scenice, astfel încât personajul a fost condamnat la o serie repetitivă de intrări și ieșiri din scenă fără alt conținut în afară de livrarea muzicii.

Răsplata a venit însă din muzică, în mare parte toți artiștii invitați la Craiova cântând foarte bine. Hector Lopez a făcut de mai multă vreme trecerea de la repertoriul de tenor liric la cel spinto și chiar dramatic; explozia nu s-a produs, vocea sa e destul de mată, dar timbrul său este foarte frumos și are un vibrato de calitate, plus acute sigure, care compensează absența unui squillo. Păcat că, din punct de vedere teatral, Don Carlo, personajul său, n-a contat deloc. Elisabetta a fost Karina Flores și a fost o surpriză plăcută, dar și așteptările erau mari de la soprană. O mică nesiguranță în Tu Che Le Vanità a fost prea puțin importantă pentru a afecta prestația artistică din toată seara premierei, o voce plină și puternică, păstrând însă multe accente lirice. Sorin Drăniceanu e vedeta Operei din Craiova și un obișnuit al rolului regelui Filip II; cu vocea sa profundă amintind de marii bași ruși, n-a avut nici o problemă, iar marea sa arie a fost mai mult despre iubirea pierdută decât despre putere, un rege plangent și uman, efectiv surprins în intimitatea gândurilor sale. Din păcate, alura basului craiovean e mai degrabă bonomă decât impunătoare, iar producția nici măcar nu a încercat să-l înnobileze pe bietul rege, prin nici un mijloc, făcându-l astfel necredibil. Prin comparație cu Drăniceanu, celălalt bas, Kahhaber Shavidze, a fost silit să-și expună limitele vocale (în termeni de ambitus și de consistență) în duetul cu regele, dar prezența scenică a fost convingătoare: un fel de Yul Brynner în costum de ofițer KGB.  Rodrigo a fost alt personaj abandonat rutinei teatrale de cea mai proastă tradiție, deși Șerban Vasile a afișat o siguranță dezarmantă și realmente a construit personajul revoluționarului generos și idealist numai din voce: un bariton pe cale să se maturizeze, cu o voce plină și foarte egală în toate registrele, stăpânind rolul impresionant, fără să fie nevoie să apeleze la extreme interpretative à la Tito Gobbi. În schimb, Ramona Zaharia a impresionat prin voce, mai puțin prin caracterizare, aducând-o cam des pe scenă pe Carmen în locul prințesei Eboli, dar în general rămân puține de reproșat în afara înlocuirii rafinamentului nobil cu seducția plebee.

Pe lângă neîmplinirile regizorale s-au adăugat cele din orchestră. Orchestra e provincială (nu e prima dată când o ascult) dar chiar și în aceste condiții, în care o asemenea falangă are de luptat cu o partitură mai complexă decât cea din trilogia populistă a lui Verdi, entuziasmul unui dirijor poate face minuni dacă atrage după el și instrumentiștii. Generozitatea nu trece niciodată neobservată în muzică. Dar Walter Atanassi a fost un exemplu de lipsă de expresivitate, impunând o abordare pătrată de la început și până la sfârșitul serii. Nici un ralentando, nici un rubato, totul a fost supus unei cadențe care ucidea orice urmă de pasiune și crea dificultăți chiar și soliștilor, care se vedeau mereu înghesuiți într-o zonă inexpresivă, din care se luptau eroic să iasă.

Cu toate acestea, spectacolul rămâne mai mult decât recomandabil, numai și pentru simplul fapt că e dificil chiar și la un teatru de operă mare, în străinătate, să aduci pe scenă un cvintet de soliști atât de omogen și de o calitate bună.

 Galerie foto (© Opera Română Craiova)

One comment on “Don Carlo, la Craiova

  1. Pingback: Don Carlo, la Craiova - Radio ClassicOne

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: