O stagiune nedeterminată

Cu puțină vreme în urmă am scris un articol despre programele anunțate de teatrele de operă din țară, o trecere în revistă a stagiunii de toamnă din România. Scopul inițial al acelui articol a fost de a recomanda cititorilor blogului Despre Opera unde și ce ar putea să vadă până la sfârșitul anului. Chiar și făcând un drum în provincie, unele teatre merită vizitate. Concluzia este că sezonul de toamnă operatică din România este slab. Dar acest simplu enunț nu este suficient, e nevoie și de o analiză. Poate folosi și ministerului culturii (în viitor, după alegeri, căci ultimii doi miniștri ai culturii și-au demonstrat din plin incompetența, nu atât în ceea ce privește cunoștințele lor în materie de muzică, ci în managementul cultural și chiar în gestionarea banului public).

Repertoriul

O privire rapidă spre o statistică la nivel mondial pentru ultimele cinci sezoane arată că topul primilor cincisprezece compozitori (câți sunt programați în total în România) arată astfel:

    În lume                             În România

1. Verdi                                Verdi
2. Puccini                             Donizetti
3. Mozart                             Puccini
4. Wagner                           Mozart
5. Rossini                             Bizet
6. Donizetti                         Rossini
7. Bizet                                 Bellini
8. Ceaikovski                      Humperdink
9. Richard Strauss         Cilea, Dediu, Gounod, Henze, Leoncavallo, Mascagni, Rameau
10. – 15. Haendel, Offenbach, Britten, Humperdink, Bellini, Leoncavallo

Este vorba despre programarea lucrărilor acestor compozitori la teatrele de operă din toată lumea între 2010 și 2015, nu despre totalul spectacolelor. Am exclus opereta din top.

După cum se vede limpede, Wagner (locul 4 în lume), Richard Strauss (9), Haendel (10), Offenbach (11) și Britten (12)  sau Janáček (16 – în cazul în care credeți că Offenbach apare datorită operetelor și nu operei Les contes d’Hoffmann) lipsesc complet din clasament, fără nici o șansă de a se schimba ceva în acest sens până la finalul sezonului, în 2017. Lipsește și Ceaikovski, dar probabil că vreun Evgheni Oneghin va apărea pe parcurs, între două gale. Cât despre ultimul loc de la noi, el va fi probabil câștigat de Gounod, imediat ce se va programa în vreun teatru românesc încă un Faust, în afara celui de la Opera Brașov.

Să ne uităm puțin și la topul celor mai cântate opere. În România sunt anunțate 34 de opere.

În lume                             În România

1. La traviata                               Die Entführung aus dem Serail
2. Carmen                                     Carmen/ Il barbiere di Siviglia/ Hänsel und Gretel
3. La bohème                               Don Pasquale/ L’elisir d’amore
4. Tosca                                         Don Carlo/ Otello
5. Madama Butterfly                 La bohème/ La traviata/ Turandot
6. Il barbiere di Siviglia            Don Giovanni/ I puritani/ Il trittico/ Lucia/ Nabucco/ Simon
7. Die Zauberflöte                       Adriana Lecouvreur, Aida, Cavalleria   rusticana, Die Zauberflöte, Falstaff, Faust, Il trovatore, König Hirsch, La fille du régiment, La forza del destino, Le nozze di Figaro, Les Indes galantes, Norma, O scrisoare pierdută, Pagliacci, Rigoletto 

8.-35. Rigoletto, Le nozze di Figaro, Don Giovanni, Aida, L’elisir d’amore, Evgheni Oneghin, Nabucco, Hänsel und Gretel, Così fan tutte, Il trovatore, Turandot, Pagliacci, Lucia di Lammermoor, Otello, Der fliegende Holländer, Un ballo in maschera, Cavalleria rusticana, La cenerentola, Die Entführung au dem Serail, Macbeth, Falstaff, Les contes d’Hoffmann, Don Pasquale, Don Carlos, Tristan und Isolde, Die Walküre, Das Rheingold

Încă o dată, se vede clar absența lui Wagner și a operei germane din repertoriile românești. Se invocă mereu absența vocilor wagneriene, dar acest lucru este valabil în toate țările latine, cu mare tradiție de operă: Italia, Spania, Argentina, Franța. Este Wagner inaccesibil publicului obișnuit? Nici vorbă, a demonstrat-o spectacolul recent de la Ateneu, cu Actul I din Parsifal (și cel din 2015, cu Actul III). Cât despre Die Entführung aus dem Serail (9 spectacole programate), prezența în topul românesc se datorează Operei Comice pentru Copii, unde operele se cântă în versiuni mult trunchiate și în limba română, pentru a nu-i plictisi pe puști.

Găurile din repertoriu sunt însă plombate cu gale, cu orice ocazie. Sigur, acest surogat este metoda cea mai simplă de a face opera să ajungă la mase, mai ales în cazul unor concerte în aer liber. Dar câți dintre acești spectatori vin apoi în sala unui teatru de operă? Puțini, iar o bună parte dintre aceștia nu revin după ce dau ochii cu o producție ponosită și cu niște voci expirate, sau cu personaje necredibile. O observație: revista britanică Opera, care apare lunar și publică în mod special cronici de spectacol din toată lumea, nu conține decât o singură relatare de la o gală în ultimele 200 de numere, mai exact în perioada Martie 2010 – Noiembrie 2016 (este vorba de inaugurarea teatrului Mariinsky II, în 2013). Să numărăm câte cronici de gale s-au scris în România în acest răstimp? Numai la ultima, de la ONB, au apărut cinci.

Follow the money

De la bun început, trebuie precizat că Ministerul Culturii plătește în avans toate aceste stagiuni, fără nici un control asupra programului. Ce fac companiile de operă cu acești bani? În primul rând plătesc salariile muzicienilor, desigur. Repertoriul redus al operelor de la noi, precum și programele foarte „aerisite”, cu spectacole programate la mare distanță unul de celălalt, ascund niște probleme cronice.

În condițiile în care majoritatea cântăreților sunt angajați permanenți ai teatrelor de operă și sunt plătiți mult mai puțin decât cei din țările avansate, sistemul cultivă mediocritatea. Orice artist tânăr care are cât de cât valoarea necesară pentru a putea fi invitat în Occident renunță repede la confortul contractului pe perioadă nedeterminată și pleacă. Cei care rămân sunt practic validați ca având o valoare artistică sub standardul cerut în teatrele mari. Consecința este că „nedeterminații” români controlează stagiunea. Repertoriul redus este de fapt propriul lor repertoriu. Ei nu știu să cânte în germană și nu îi interesează decât rolurile din operele populare italiene.

De ce lipsește Mozart? Muzica lui este ideală pentru formarea vocilor tinere și totuși este programat atât de rar. Da, dar cântăreții tineri nu au acces la scena de operă, atâta vreme cât „nedeterminații” sunt acolo, păzindu-și interesele. Puțin contează că mulți dintre acești „nedeterminați” nu cântă mai nimic la teatrele unde sunt angajați, dar mult mai mult contează pentru ei să fie invitați să cânte în provincie, de unde încasează bani suplimentari față de salariu.

Repertoriul de operă include și opera germană. Nu și la noi. Cu toate acestea, artiștii români sunt în stare să facă și grevă pentru a-și păstra status quo-ul unui așa zis teatru de repertoriu. Care repertoriu? În condițiile în care o producție nouă pentru Fidelio de Beethoven e denunțată ca fiind teatru de proiect, situația este caraghioasă, pur și simplu. Este vorba, desigur, de repertoriul lor, al suficienților nedeterminați.

Există puțini artiști români care nu sunt legați de vreo operă printr-un contract de muncă permanent și care totuși cântă pe scenele naționale. Majoritatea soliștilor români încasează salariul de la o instituție unde cântă foarte puțin sau deloc, dar sunt foarte activi prin toată țara, fiind plătiți de două ori de către stat, deși nu merită decât o parte din acei bani. Despre câștigurile reale ale artiștilor lirici români am mai scris în articolul: Despre bani, fără smerenie; despre cât câștigă muzicienii francezi, în articolul: Artă și bani – Cât câștigă muzicienii