În condițiile în care șeful cabinetului tehnocrat a candidat la alegeri pentru un mandat politic, e destul de greu de evaluat rezultatul real al guvernării Cioloș. Singurul lucru cert este că anul 2016 a fost unul dezastruos pentru ministerul culturii. Un indiciu destul de bun este chiar faptul că atât premierul cât și miniștrii de resort au tăcut încrâncenat pe marginea bilanțului la acest capitol.
E o listă lungă de eșecuri. Campania naționalistă pentru strângerea de fonduri necesare achiziționării Cumințeniei pământului a naufragiat pur și simplu pe tărâmul incertitudinii: avem statueta lui Brâncuși? n-o avem? se restituie banii? etc. etc. Scandalurile de la concursurile pentru ocuparea posturilor de manageri au arătat niște slăbiciuni ale sistemului mai urâte ca niciodată. Iar culmea abandonului a fost situația nerezolvată de la ONB, în care pofta mulțimii a fost satisfăcută cu cinism, fără să avem nici o soluție pentru prevenirea unor noi izbucniri de gelozie artistică ce nu se jenează să devină șovină. Și ce să vezi? Peste tot, veșnicele rotiri de cadre.
Dacă timp de 26 de ani politicienii români n-au văzut, sau mai rău, n-au vrut să vadă beneficiile investiției în cultură, anul 2016 a arătat cât de groaznice pot fi efectele batjocoririi culturii. Scandalul de la ONB a fost dezbătut în presa internațională mai mult decât toate scandalurile politice românești la un loc, fie că erau despre plagiate, despre coloane oficiale care cădeau prin canale sau chiar despre cazurile concrete de corupție.
După acest an urmează o perioadă lungă în care ministerul culturii va fi condus de PSD, partidul care nu are practic nici o aderență în mediul intelectual.
Dar orice prăbușire e o ocazie de a reveni. Iar pentru PSD, miza ar putea să fie mult mai mare.
Aproape orice măsură ar lua noul guvern în ceea ce privește cultura, ar fi greu să greșească, cel puțin la început. Asta pentru că s-au făcut chiar toate greșelile imaginabile. E suficient să nu le continue. Dar nu e suficient pentru a scoate cultura românească din secolul XIX, acolo unde s-a înțepenit, la nivel administrativ.
Pentru PSD este ultima ocazie de a atrage de partea sa intelectualitatea (așa cum e normal pentru un partid de stânga). Dar nu va reuși dacă măsurile pe care le va lua vor viza în continuare „liniștea” alături de sinecura alocată protejaților de partid. Nu de alta, dar învinșii lor de azi exact asta au făcut, inclusiv reprezentantul partidului antisistem, dl Vlad Alexandrescu.
Patru ani reprezintă o perioadă suficientă pentru o reformă care să ne facă să semănăm cu țările civilizate. Nu vreau să văd un an 2018 în care festivismul aniversării centenarului Unirii să semene cu Cântarea României, cu un Tiberiu Soare pe post de tambur major. Nu vreau să aud promisiuni despre săli de concerte de zeci de milioane de euro (pentru simplul fapt că ar fi o demagogie, ele costă de zece ori mai mult). Nu vreau să mai văd gale și triumfuri ale mediocrității. Nu vreau să mai văd cum artiștii de valoare sunt alungați de nimicnicia localnicilor. Nu vreau să mai văd comisii incompetente care validează manageri incompetenți pentru simplul fapt că în România nu există nici o formă decentă de management cultural.
E suficient ca patrimoniul să nu mai fie tratat ca o bursă a speculei imobiliare. E suficient ca artele spectacolului să înlocuiască artiștii mediocri români cu artiști internaționali. E suficient să avem stagiuni în care sălile să fie pline ochi (nu ca serile de marți de la Ateneu). E suficient să nu mai existe manageri legați pe viață de o instituție, fără să poată să-și amintească nimeni de vreun moment excepțional datorat acestora. E suficient să nu mai rotim aceleași figuri triste de incompetenți la conducere. E suficient să se dea o șansă valorii tinerilor să răzbată printr-un sistem sufocant, în care pensionarii nu pot fi pensionați. E suficient să se schimbe fondul, nu forma, mergând până la nivelul website-ul ministerului (azi, un exemplu perfect de ipocrizie: arată diferit, dar conține exact aceleași informații inutile ca înainte de schimbare). E suficient să avem manageri culturali, mai ales străini, în locul impostorilor români. E nevoie de schimbări legislative.
Pare simplu. Până acum nici un partid, cu atât mai puțin PSD, nu a demonstrat că are resurse să facă marele salt, quantum leap. Însă, așa cum au reușit un scor record la alegeri, ar putea să-și propună ținte înalte și în cultură.
Despre Opera 