Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Regele și bagheta sa


Continuarea articolului: Prințul fermecat

Capitolul IV: 7 decembrie 1971 – 1980

După autocrația Mariei Callas și a lui Franco Corelli, Teatro alla Scala va cunoaște în anii ’70 o perioadă în care orchestra condusă de Claudio Abbado va juca un rol la fel de important ca al primadonei sau al super tenorului de pe scenă. Epoca în care dirijorul italian era preocupat în primul rând ca starului de sub reflectoare să-i iasă cât mai bine toate efectele vocale, în timp ce partitura din fosă era adesea redusă la nivelul unui acompaniament a apus. Noul director artistic, foarte tânăr, avea ambiția de a fi egalul unui Toscanini sau al unui Furtwangler. Iar Verdi și Rossini să poată fi comparați cu Beethoven și Mozart. Dar nu atât această comparație contează, important este că, odată cu Claudio Abbado, muzica marilor compozitori de operă italieni a sunat altfel, cu o profunzime pe care publicul nu a cunoscut-o până atunci. Pe lângă monumentalitatea redescoperită a muzicii din Simon Boccanegra și Don Carlo, pe scena din Milano încep să fie la modă și Fidelio sau Boris Godunov, într-un eclectism care va caracteriza această decadă.

07.12.1971 – era marți
Giuseppe Verdi: SIMON BOCCANEGRA
Dirijor: Claudio Abbado, regia: Giorgio Strehler, scenografia: Ezio Frigerio.
Mirella Freni (Maria Boccanegra – Amelia Grimaldi), Gianni Raimondi (Gabriele Adorno), Piero Cappuccilli (Simon Boccanegra), Nicolai Ghiaurov (Jacopo Fiesco-Andrea Grimaldi).

Această opera este probabil cel mai mare succes al lui Claudio Abbado. Cel puțin în ceea ce privește interpretarea lui Verdi. Simon Boccanegra este o operă mai puțin prezentă în repertoriul teatrelor de operă din lume, iar la începutul anilor `70 era chiar și mai puțin cunoscută decât azi. Nu am o explicație logică pentru această obscuritate pentru că lucrarea în sine este superbă, iar ca stil prefigurează compoziția de mai târziu Don Carlo. Mai mult, compozitorul a ținut foarte mult la lucrarea sa pe care a tot finisat-o, zeci de ani, inclusiv cu ajutorul lui Arrigo Boito, responsabil de catalizarea evoluției din capodoperele Otello și Falstaff de la sfârșitul vieții lui Verdi. Într-adevăr, între premiera absolută din 1857 și ultima revizuire prezentată chiar la Teatro alla Scala în 1881 sunt nu mai puțin decât 24 de ani!

Piero Cappuccilli în Simon Boccanegra

Muzicienii lumii au tot încercat să-l aducă pe Simon în atenția publicului, Lawrence Tibbett, Stella Roman și Giovanni Martinelli la Metropolitan în anii ’30 sau Titto Gobbi și Leyla Gencer în anii ’50 au interpretat opera – discurile live stau mărturie! – într-un mod care a lăsat cu gura căscată și critica și publicul. Cu toate acestea, consacrarea lui Simon vine abia odată cu Abbado. Piero Cappuccilli va deveni emblematic pentru rolul dogelui genovez, iar Mirella Freni e o Amelia ideală, la fel cum și Nicolai Ghiaurov va impersona ideal rolul lui Fiesco. Cei trei se vor regăsi și la reluarea din 1976 urmată de înregistrarea din studio, cea mai bună din toată discografia operei.

Un alt nume care va influența vreme de două decade producțiile de la Scala este Giorgio Strehler, care debutează în acest an în seria de premiere de Sant’Ambrogio. Venit din regia de teatru unde a făcut carieră, producțiile lui au modernizat viața pe scena milaneză în anii ’70-’90.

Simon Boccanegra, 1971

Din fericire există și discul live al premierei de pe 7 decembrie și putem asculta de unde a început totul…

07.12.1972 – într-o joi
Giuseppe Verdi: UN BALLO IN MASCHERA
Dirijor: Gianandrea Gavazzeni, regia: Franco Zeffirelli, scenografia: Renzo Mongiardino.
Lou Ann Wycoff (Amelia), Margherita Guglielmi (Oscar), Viorica Cortez (Ulrica), Plácido Domingo (Riccardo di Warwick), Piero Cappuccilli (Renato), Luigi Roni (Samuel).

O sală întreagă din care nu lipseau Liz Taylor și Richard Burton aștepta în 1972 să vadă cum se va schimba la Scala după numirea lui Paolo Grassi ca administrator al operei. Într-adevăr, în 1972 se încheia cariera lui Antonio Ghiringhelli la Teatro alla Scala, un nume legendar al vieții culturale milaneze. Directoratul acestuia a fost cel mai lung, din 1946 timp de 26 de ani. Un antreprenor privat, îndrăgostit de operă a făcut imposibilul în 1946 când celebra clădire a operei din Milano a fost reconstruită în timp record, înaintea spitalelor sau școlilor. Socialistul Ghiringhelli ajunge astfel, la 41 de ani,  să conducă Scala în perioada cea mai frumoasă a istoriei acesteia. A fost un manager modern, ideal pentru o instituție artistică, unde a încercat cu succes să sprijine pe toată lumea, cerând în schimb imposbilul pe scenă. Conflictele sale celebre cu Maria Callas nu au împiedicat totuși ca marea soprană să fie stăpâna teatrului vreme de 10 ani, în timp ce el s-a limitat la restul. O anectodă celebră este aceea a spectacolului cu Il Pirata de Bellini, când, în urma unui scandal cu administratorul, Callas, în timp ce cânta celebra arie „Col sorriso d’innocenza” (pe care v-o amintiți și din recentul disc al Angelei Gheorghiu), a arătat acuzator spre loja în care asista Ghiringhelli, pe muzica unor cuvinte celebre: „quel palco funesto per lui s’innalza”, palco având în italiană un dublu sens, lojă sau eșafod.

Paolo Grassi venea din lumea teatrului, un regizor important, tot un socialist (ca toată intelectualitatea italiană a vremii, de altfel) și bun prieten cu Giorgio Strehler. Mandatul lui va fi strâns legat de numele acestui regizor și de cel al lui Claudio Abbado.

Viorica Cortez

Să revenim însă la acest Ballo, în care este chemat să dirijeze veteranul Gavazzeni, cel care condusese și la premiera din 1957, tot a Mariei, un spectacol pe care nimeni nu putea să-l uite. Seara de 7 decembrie 1972 nu a putut s-o șteargă pe cea a Mariei Callas, dar trebuie neapărat amintit faptul că în rolul Ulricăi o avem pe mezzo soprana Viorica Cortez, din Iași, a cărei carieră internațională va căpăta consistență începând din acest an.

Din păcate nu am găsit o înregistrare a momentului, deși sunt destul de convins că există.

07.12.1973 – a fost vineri
Gioachino Rossini: L’ITALIANA IN ALGERI
Dirijor: Claudio Abbado, regia și scenografia: Jean-Pierre Ponnelle.
Teresa Berganza (Isabella), Margherita Guglielmi (Elvira), Ugo Benelli (Lindoro), Angelo Romero (Haly), Paolo Montarsolo (Mustafà), Enzo Dara (Taddeo).

E rândul lui Rossini să fie readus în prim plan și nu e un lucru întâmplător. Abbado s-a făcut deja purtătorul lui de cuvânt, pe scenă, și împreună cu Jean-Pierre Ponnelle, foarte în vogă la acea vreme, filmase Il Barbiere di Siviglia. În rolul Rosinei, aceeași Teresa Berganza din această seară, inepuizabilă de energie și feminitate. Discul ei din studio produs cu zece ani mai devreme o recomanda și mai mult.

Teresa Berganza în Italiana in Algeri

Nu am găsit înregistrarea spectacolului dar am citit în presa vremii că succesul așteptat al Italianei a și venit, Teresa Berganza și Enzo Dara fiind cei mai remarcați. Așa că voi spune doar că finalul anului 1973 prindea Europa în criza petrolului, protestele din stradă ajung din nou și în fața teatrului, la fel și austeritatea care impune restricții de consum al energiei (tradiția era ca spectacolul din 7 decembrie să se termine puțin înainte de miezul nopții, anul acesta se va devansa cu o oră).

07.12.1974 – a căzut într-o sâmbătă
Ludwig van Beethoven: FIDELIO
Dirijor: Karl Böhm, regia: Günther Rennert și Peter Windgassen, scenografia: Rudolf Heinrich.
Leonie Risanek (Leonore – Fidelio), Jeanette Pilou (Marzelline), James King (Florestan), Adolf Dalla Pozza (Jaquino), Walter Berry (Don Pizarro), Siegmund Nimsgern (Don Fernando).

Pentru prima dată în istoria operei milaneze, se deschide stagiunea cu opera lui Beethoven, Fidelio. Distribuția a fost perfectă, începând chiar cu dirijorul: Karl Bohm. Deși foarte apreciat în timpul vieții pentru concertele și discurile sale cu muzica lui Mozart, odată cu trecerea timpului și a tendințelor interpretative s-a văzut tot mai clar că adevăratul talent al lui Bohm este de fapt în interpretarea lui Beethoven. Leonie Rysanek și Walter Berry, la rândul ,lor erau niște obișnuiți ai rolurilor Leonora și Pizzaro. Singura surpriză a venit din partea lui Jeanette Pilou care s-a dovedit foarte bună în rolul Marzellinei.

Leonie Rysanek în Fidelio

07.12.1975 – în acea duminică
Giuseppe Verdi: MACBETH
Dirijor: Claudio Abbado, regia: Giorgio Strehler, coregrafia: Mario Pistoni și Marise Flach.
Shirley Verrett (Lady Macbeth), Piero Cappuccilli (Macbeth), Franco Tagliavini (Macduff), Nicolai Ghiaurov (Banquo).

Revelația sfântului Ambrozie din 1975 a fost Shirley Verrett și lady Macbeth a sa. Era o nouă soprano sfogata, cum fusese și Maria Callas. Cu nici zece ani în urmă, la Londra, era Ulrica, din Un ballo in maschera, la New York era Carmen și chiar aici la Milano fusese Dalila, sau Eboli din Don Carlo iar acum vocea de mezzo începuse să se extindă și spre rolurile de soprană. Tosca (cu un Cavardossi superb – Luciano Pavarotti), Aida, Norma și multe alte glorioase roluri vor urma peste numai câțiva ani pe scenele lumii.

Shirely Verrett și Claudio Abbado în Macbeth

Practic, Verret a fost întreaga rațiune de a exista a acelei seri. Indiferent cât de bun a cântat Cappuccilli sau cât de impecabil a dirijat Abbado. Deloc surprinzător, lojele cele mai mondene ale teatrului erau populate în primul rând cu artiști de operă: Teresa Berganza, Grace Bumbry, Viorica Cortez care aplaudau odată cu Georges Pretre sau Carlos Kleiber. Și a meritat, pentru că a cântat superb.

Macbeth, 1975

Opera a fost înregistrată și de televiziune și o putem vedea în celebra arie care i-a adus faima Mariei Callas în 1952 într-un legendar spectacol de 7 decembrie:

Sau chiar puteți admira opera completă care se găsește (momentan) pe YouTube:

07.12.1976 – chiar marți
Giuseppe Verdi: OTELLO
Dirijor: Carlos Kleiber, regia și scenografia: Franco Zeffirelli, dirijor cor: Romano Gandolfi.
Mirella Freni (Desdemona), Plácido Domingo (Otello), Piero Cappuccilli (Jago), Giuliano Giannella (Cassio).

De data aceasta seara deschiderii sezonului de la Teatro alla Scala s-a televizat în direct, pentru ca milioane de telespectatori să poată admira una dintre cele mai frumoase nopți de operă. Carlos Kleiber este perfect, totul este superlativ în direcția lui. Placido Domingo își adăugase personajul maurului gelos în vastul său repertoriu cu doar un an înainte. Avea să devină, poate și datorită acestei seri, un rol emblematic, pe care îl va cânta inimitabil vreme de peste 25 de ani, până când lumea a ajuns să uite de Martinelly, Vinay sau chiar Vickers.

De la dreapta la stânga: Piero Cappuccilli, Mirella Freni, Placido Domingo în Otello

Înregistrarea audio surprinde atmosfera din sală, încărcată de energie, trăind și bucurându-se de muzică și teatru la un loc.

Otello, 1976

Mirella Freni a fost o Desdemona impecabilă, duetul de la sfârșitul actului I – „Gia nella notte densa” – despre care se spune că e cel mai frumos din istoria operei, îl puteți vedea aici:

Iar pentru un Jago implacabil, cum e cel al lui Cappuccilli, din nou baritonul verdian al acelor ani (ce bine că și-a ratat cariera de arhitect la care aspira!), dar și pentru producția lui Franco Zeffirelli, se poate vedea chiar filmul integral al operei.

Din motive tehnice evidente, filmul nu conține cele 30 de minute de aplauze de la final.

Iar protestele din stradă, în anul acesta au fost mai intense ca niciodată…

07.12.1977 – o miercuri
Giuseppe Verdi: DON CARLO
Dirijor: Claudio Abbado, dirijor cor: Romano Gandolfi, regia: Luca Ronconi, scenografia: Luciano Damiani.
Mirella Freni (Elisabetta di Valois), Elena Obraztsova (principessa Eboli), José Carreras (Don Carlos), Piero Cappuccilli (Rodrigo di Posa), Nicolai Ghiaurov (Filippo II), Evghenij Nesterenko (Grande Inquisitore).

Pentru deschiderea stagiunii bicentenare Don Carlo e cea mai potrivită alegere. O operă reprezentativă pentru Giuseppe Verdi iar versiunea propusă publicului e cea aproape completă de la Bologna, din 1867, cea italiană în cinci acte. Cu riscul de a plictisi cunoscătorii, opera botezată Don Carlos a fost compusă inițial pentru Théâtre Impérial de l’Opéra din Paris, având premiera în 1867, dar, din cauza lungimii ei, modificări importante s-au făcut încă din 1866. Apoi, succesul avut în Franța a provocat traducerea în limba italiană care era încă idiomul internațional al operei. Astfel că prima variantă italiană, după ce a mai suferit niște tăieri de scene, a fost prezentată pentru prima dată la Royal Italian Opera House din Londra în 1867, în vreme ce la Bologna, în același an, italienii vedeau în premieră opera fără nici o alterare față de versiunea franceză, în afară de traducere. Au urmat încă trei revizuiri cu adăugări sau tăieri de scene până la versiunea de la Modena, cea cu numai patru acte, din 1886, și care a căpătat numele de Don Carlo. Revenind la sezonul 1977-1978 e important să adaug că au fost două distribuții pline de staruri pentru spectacolele din stagiune. Prima e cea de mai sus, a doua îi includea pe Placido Domingo, Margaret Price, Renato Bruson, în timp ce Nesterenko îi lua locul lui Ghiaurov în rolul lui Filippo II, și a fost televizată în luna ianuarie 1978.

Dar vorbim de 7 decembrie 1977 și trebuie să spun că revelația atunci a avut loc. Abbado a dirijat filologic dar cu toată viața și moartea din operă, plin de detalii și de contraste, un stil spectaculos care va face carieră apoi prin Riccardo Muti și mai recent prin Antonio Pappano. Jose Carreras mai cântase la Scala în La Boheme și Un ballo in maschera și era pentru prima dată când deschidea stagiunea. La vremea aceea, era poate cel mai atrăgător tenor din epocă: tânăr, frumos, cu o voce lirică ce amintea de Giuseppe di Stefano și un stil care te făcea să te gândești la Franco Corelli, dar peste toate astea, ardența cu care interpreta îl făceau pe tânărul catalan să câștige orice public. Era mai mult decât un solist de operă, era o torță care ardea pe scenă. Cu un an mai devreme Karajan îl distribuise la Salzburg în Don Carlo cu un succes extraordinar. Dacă din seara de la Scala nu avem imagini, în schimb există un DVD de la Salzburg, superb.

Jose Carreras în Don Carlo

Mirella Freni, așa cum se poate asculta și din înregistrarea audio, e o Elisabetta excelentă, mai ales în actul II, duetul ei cu Jose Carreras este foarte emoționant. Cappuccilli e un Rodrigo masculin, un plus de noblețe și mai puțină umanitate decât la Tito Gobbi cel sfâșietor din anii ’50. Asupra lui Ghiaurov nu mai insist, e aceeași reîncarnare a regelui Spaniei, autoritar și imens vocal. Din nou o mezzo soprană din Est, Elena Obraztsova, în rolul lui Eboli, va fi în anii ce vor urma o mare revelație, o Carmen extraordinară, o Santuzza excelentă, prezența ei scenică nu va trece neobservată nicăieri în lume.

Don Carlo, 1978

În plan monden, lojele milaneze n-au fost populate de oameni politici la inaugurarea bicentenarului și cred că au avut ce regreta. Aplauzele au fost multe, dar și apostrofări la adresa lui Ronconi, regizorul care n-a reușit să câștige simpatia loggioniștilor…

07.12.1978 – în ziua de joi
Giuseppe Verdi: SIMON BOCCANEGRA
Dirijor: Claudio Abbado, regia: Giorgio Strehler și Mattia Testi, scenografia: Ezio Frigerio.
Mirella Freni (Maria Boccanegra-Amelia Grimaldi), Veriano Luchetti (Gabriele Adorno), Piero Cappuccilli (Simon Boccanegra), Nicolai Ghiaurov (Jacopo Fiesco-Andrea Grimaldi).

Dogele Genovez se întoarce la Milano după ce producția din 1971 a făcut furori în toată lumea, ultima cucerire tocmai fusese Parisul, după ce Statele Unite și Uniunea Sovietică au avut pe scenele lor spectacolul lui Abbado și Strehler. E important de amintit acest lucru, pentru că spectacolul de la Paris, cu distribuția identică celei de aici, este disponibil și pe un DVD comercial. Mai mult, în 1977 profitând și de prezența ideală a lui Carreras, Abbado a înregistrat și în studio opera, discul e considerat și azi legendar, inegalabil, suprem.

Nicolai Ghiaurov în Simon Boccanegra

Mai multe nu sunt de spus, cine vrea să asculte Simon Boccanegra nu-l va putea evita pe Abbado, deși Lyla Gencer live în 1958, Tito Gobbi în studio în 1956 sau, pentru adevărații fani, Tibbett, Pinza, Martinelli și Rethberg live în 1939 sunt alternative excelente.

Câteva secvențe din spectacol merită reamintite, vă propun finalul, inegalabil, cu Ghiaurov și Cappuccilli în duetul străbătut de fiorul eternității…

Opera completă, aici:

07.12.1979 – în vinerea aceea
Modest Musorgsky: BORIS GODUNOV
Dirijor: Claudio Abbado, regia: Iuri Liubimov, scenografia: David Borovsky, dirijor cor: Romano Gandolfi.
Nicolai Ghiaurov (Boris Godunov), Alida Ferrarini (Xenia), Helga Müller Molinari (Fiodor), Lucia Valentini-Terrani (Marina), Fedora Barbieri (hangița), Philip Langridge (Vasili Șuisky), Mihail Svetlev (Grigori/Dmitri), Luigi De Corato (Andrei Scelkalov), Ruggero Raimondi (Varlaàm).

Președintele Italiei, Alessandro Pertini, a onorat invitația de a asista la o premieră inedită pentru Scala: Boris Godunov. Tradiția filologică a teatrului milanez a propus versiunea originală din 1869, fără adăugirile lui Nicolai Rimsky-Korsakov.

Nicolai Ghiaurov în Boris Godunov

A fost un succes ușor de anticipat având în vedere că rolul titular a fost interpretat de Nicolai Ghiaurov, poate cel mai bun Boris din perioada post Șaliapin. Și din nou Abbado, deloc incomodat de muzica lui Mussorgsky.

Boris Godunov, 1979

07.12.1980 – tocmai duminică
Giuseppe Verdi: FALSTAFF
Dirijor: Lorin Maazel, regia: Giorgio Strehler, scenografia: Ezio Frigerio și Mauro Pagano.
Juan Antonio Pons Alvarez (Falstaff), Mirella Freni (Alice Ford), Patricia Wise (Nannetta), Jocelyne Taillon (Mrs. Quickly), Peter Kelen (Fenton), Bernd Weikl (Ford).

Sant’Ambrogio din 1980 l-a revelat pe Juan Pons, baritonul spaniol fiind un ilustru necunoscut în Italia până la acest Falstaff.

Și o premieră pentru tradiție: a fost prima deschidere de stagiune în care dirijorul Lorin Maazel, regizorul Giorgio Strehler și soliștii de pe scenă nu au fost remunerați pentru spectacol, beneficiile lor fiind donate victimelor cutremurului care afectase regiunea sudică a Italiei.

Juan Pons în Falstaff

Video:

Aici se încheie povestea anilor ’70 în care dirijorii au făcut legea. Îl vom urmări pe Claudio Abbado și în decada următoare, până când îi va preda bagheta unui alt dirijor legendar al Scalei, Riccardo Muti.

Continuarea poveștii acelor ani o găsiți aici: Despre un mag și vraja sa de două decenii

5 comments on “Regele și bagheta sa

  1. Pingback: George Enescu Philharmonic – Blog » Prințul fermecat

  2. Pingback: George Enescu Philharmonic – Blog » Regele și bagheta sa

  3. Pingback: George Enescu Philharmonic – Blog » Despre un mag și vraja sa de două decenii

  4. Pingback: Dintr-o suflare | Despre Opera

  5. Pingback: Cortez – o recenzie | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: