Misa în si minor de Bach

Vineri, 11 aprilie 2014, la Sala Radio
J. S. BACH: Misa în si minor, BWV 232
Irina Iordăchescu (s), Mihaela Stanciu (s), Antonela Bârnat (ms), Lucian Corchiș (t), Ion Dimeriu (b)
Orchestra Națională Radio/ Corul Academic Radio (Dan Mihai Goia)
Dirijor: Tiberiu Soare

Când s-o mai fi cântat Missa în si minor de Bach la București? Nu-mi aduc aminte, cel puțin nu în ultimii ani. Stagiunea trecută, Orchestra Națională Radio a programat, cam în aceeași perioadă de dinainte de Paște, un Matthaus Passion căruia i-au lipsit multe, dar a avut meritul că a ieșit din orice bigotism.

Pentru a salva onoarea misei în muzică există Bach și Misa în si minor. Oricât de mare ar fi, este de neimaginat că ar putea acompania o celebrare. Dar e sfântă, e o rugă, ea deschide un fel de cer pentru cei de aici, de jos (și poate arată adevărata ușă către alt cer), care se lasă în voia ei timp de două ore pline, cât durează, care închid ochii și văd! Ea este, pe rând, și ultimul cuvânt al lui Bach, pe care-l consemnează și-l conchide într-un opus suprem, care-l rezumă, dar și tot parcursul cu meandre al unei vieți laborioase, pentru care a compune înseamnă a servi. „Confiteor” – cel care proclamă învierea cărnii – este practic ultimul lucru care a putut ieși din pana sa aproape oarbă. Și „Et incarnatus” al ultimului Bach se înlănțuie ca și cum ar veni de la sine cu „Crucifixus”, care parodiază cantata „Weinen, Klagen” veche de peste treizeci de ani; „Kyrie” și „Gloria” au fost compuse în 1733 pentru Elector, ales rege al foarte catolicei Polonii (de unde și vocalizele, aproape senzuale, pe cuvântul „catholicam” din aria pentru bas „Et in spiritum sanctum”, al foarte protestantului Bach). Totul este compozit în această misă, vedem asta, dar prin bogăție și supra abundență, și fără ciocniri sau contradicții, un bricolaj care juxtapune decorativul și misticul: dar așa cum într-un suflet mare totul e mare (zicea Pascal), la Bach totul este din aceeași apă, din aceeași ținută, și chiar din aceeași înălțare, același suflet, ceea ce produce jubilația, elogiul, și care provoacă în final tăcerea. Și trompetele, desigur izbucnesc! Și încă mai bine decât în orice barocherie de comandă, chiar și compusă de Haydn! Și chiar la începutul lui „Gloria”! Dar asta pentru a te deschide mai bine pentru sublim, pentru corul murmurat supranatural care promite „in terra pax”, în mod expres, oamenilor de bună credință, și numai lor. (André Tubeuf, Dictionnaire amoureux de la musique, Paris, Plon, 2012, p. 262)

Îmi este greu să mai adaug ceva la rândurile de mai sus. E ultima compoziție a lui Bach, cel care-și punea în ordine lucrurile înaintea marii călătorii finale, preocupat de dezvoltarea artei muzicii (Clavecinul bine temperat) mai mult decât de consemnarea unor idei geniale produse de mintea sa prodigioasă: cantatele. De la show-ul rock în biserică al Patimilor după Evanghelia lui Ioan sau a lui Matei, Bach se împacă cu sine însuși, nu mai are nevoie să uimească pe nimeni, ci doar să repete: nu doar ideile schițate cu ani în urmă, ci întreaga lui filosofie asupra măsurii, decenței, în cele din urmă să mărturisească harul care l-a însoțit întotdeauna. Și alegerea Crezului de la Niceea, cel mai ecumenic, cel mai universal în spiritualitatea creștină, cel mai amplu, cel mai puțin uzitat, cel mai explicit, cel mai profund, este o anticipare a Odei bucuriei, a elogiului adus umanității făcut posibil numai de la înălțimea serenității finalului vieții.

Se putea rata așa ceva, live la Sala Radio? În nici un caz! O săptămână întreagă i-am revizitat pe Karajan și Schwarzkopf în 1950, pe Enescu și Kathlen Ferrier în 1951, pe Celibidache și Ruxandra Donose în 1990, pe Hengelbrock și Freiburg Barockorchester în 1997 și, neapărat, pe Herreweghe și Scholl în 1998. Ca să-mi amintesc toate cele de mai sus, să le știu pe de rost, pentru ca acest concert să ajungă la stadiul în care te poate purifica.

Irina Iordăchescu, Antonela Bârnat, Tiberiu Soare

Sigur, nu a fost un concert perfect. Nici nu avea cum. În România lipsește tradiția, nu numai a muzicii sacre, pe cât de rar frecventată pe atât de superficial, dar și a gustului publicului, ignorant al canonului religios, automulțumit cu vocalismul operelor italiene. În România lipsește spiritul credinței, mereu agresat de teluricele chete ortodoxe, de maniheismul ateist, sau pur și simplu de indiferența față de viața de dinlăuntru. Mi-ar plăcea să pot trece cu ușurință peste părțile rele ale acestei interpretări de la Sala Radio și să mă bucur scriind despre părțile bune, care au primat în final. Găsesc că este imposibil, întrucât ponderea slăbiciunilor a fost egală cu cea a momentelor sublime.

Nu am nici o nemulțumire legată de profesionismul Corului Academic Radio. Dar, când vine vorba de Bach, observații sunt destule. Tendința ultimelor două decenii este de a se cânta muzica barocă folosind efective reduse, comparabile cu cele din epocă. Se folosesc foarte des și instrumente de epocă. Nu e cazul la noi, din motive care sunt și obiective, nu numai pentru că nu încearcă nimeni. Și totuși, când orchestra este redusă la un număr mic de instrumentiști, un cor de 60 de persoane nu poate decât să strivească. Inerția lui e mare și agilitatea îl încurcă. Suflătorii, mai ales cei din lemn, nu se mai aud atunci când acest cor își ia avânt în Gloria sau în Et ressurexit. Nu e vorba de vreo lipsă de performanță, ci de nepotrivire, de contrazicere a întregii idei de interpretare, de parcă ar fi fost vorba de o clauză sindicală ce trebuie îndeplinită (aceea de a cânta absolut tot corul, ba chiar și cu invitați), în loc să fie vorba de o partitură și de o viziune. E drept, unde tempoul lent a permis, în Credo sau în Et incarnatus est, același cor a fost aproape de sublim. Cum secvențele muzicale de această factură s-au regăsit mai mult în a doua parte a concertului, reprezentația a părut inegală, dând senzația că toată lumea s-a întors din pauză mai pătrunsă de spiritul muzicii lui Bach. A fost o iluzie, pentru că Sanctus dar și Et ressurexit mai înainte au strivit totul în cale.

Cvintetul de soliști a fost, din fericire, mult mai bun. Dacă Irina Iordăchescu poate sau nu să placă, vocea ei fiind una a unei soprane de operă mai mult decât a unei soprane de muzică sacră, cu diferențele de culoare, de vibrato  etc. care decurg de aici, în schimb ea are tot ce trebuie în modul în care se raportează la această muzică: are suflet, are spirit. Duetul cu Antonela Bârnat (care mi-a plăcut foarte mult pe tot parcursul serii) din Et in Unum Dominum a fost cel mai emoționant moment al întregii reprezentații. Tot amestecul de fior mistic și de frumusețe vocală, inclusiv al senzualității de care amintește Tubeuf, a fost acolo, plutind peste sunetele orchestrei reduse la minimul unei camerate. Și Mihaela Stanciu, în scurta sa intervenție din Christe eleison, a fost foarte bună, de o discreție și de o cumințenie pe care abia m-am abținut să nu le aplaud în timp ce cânta. Supportive, cum zic anglo-saxonii, troupière cum spun francezii – dar de foarte bună calitate. Ion Dimeriu a fost corect, înainte de toate, și a fost suficient numai asta, în schimb Lucian Corchiș a fost o enigmă, indecis în intonații, dezorientat între vocea de piept și cea de cap, noroc că partitura tenorului are numai o arie și un duet.

În toate acestea, Tiberiu Soare a încercat să țină în echilibru, sau mai exact să aducă înapoi în spiritul compoziției pe toți cei de pe scenă. Efortul – s-a văzut, a fost imposibil de ignorat. Reușita – a existat și ea, în condițiile în care nu cred că putea cineva să facă minuni.

Și cu asta, pasiunea melomaniacului de dinainte de Sfintele Sărbători de Paște a fost hrănită. E suficient uneori doar un mare concert de Bach.