Emoția zilei: Apocalipsa după Tiberiu Soare

20 iunie 2014, într-o vineri, la Sala Radio
Dmitri Șostakovici – Simfonia a VII-a în do major, opus 60, „Leningrad”
Orchestra Națională Radio
Dirijor: Tiberiu Soare

Închidere de stagiune și la ONR, cu un program pe care nu aș fi vrut să-l ratez pentru nimic. Revista franceză ”Diapason” i-a dedicat coperta din ianuarie 2014 lui Șostakovici. În articolul de fond este invocată sintagma „Beethoven al secolului XX”. Nu știu cât de valabilă este din punct de vedere muzicologic această metaforă, explicații sunt numeroase. Dar cred că dacă îi ucideți prietenii lui Beethoven, dacă îi deportați colegii, dacă-l interziceți și-l puneți să scrie ode închinate unui partid, ca singur mijloc de câștig al existenței, dacă îl declarați cel mai mare compozitor, interzicându-l apoi, aproape imediat, Beethoven va deveni Șostakovici. Încrederea în umanitate a compozitorului german se va transforma în sintagma celui sovietic: ”Nu cred în Dumnezeu și îmi pare foarte rău pentru asta.”

Recunosc, am venit la Sala Radio cu o mică strângere de inimă. Va reuși această orchestră, care nu debordează sonor, să redea întreaga măsură a Simfoniei a VII-a? Cu un Tiberiu Soare astă seară posedat de geniul lui Șostakovici, a reușit total.

Fastul cu care începe prima parte a simfoniei a precizat din primul moment că va fi o interpretare fără compromisuri, închegată și completă. În România este răspândită larg percepția că Șostakovici ar fi fost un compozitor proletcultist, un comunist, de certă valoare muzicală, dar murdărit de compromisuri. În Occident s-a bătut monedă după moartea lui, că ar fi fost un anticomunist înainte de toate. Chiar dacă părerea mea nu are importanță, eu cred că Șostakovici a fost înainte de toate ultimul om de pe Pământ. Cel care speră până la capăt, în ciuda tuturor dovezilor implacabile că nu ar avea nici un motiv să spere, că măcar infinitul durerii, dacă este consemnat într-o expresie artistică, atunci lumea nu s-a sfârșit.

Momentul celebru cunoscut sub numele de „tema invaziei” a avut o progresie dramatică perfectă astă seară. Acest ostinato, care nu este decât o melodie stupidă, reprezintă prin cele două teme ale sale dualitatea totalitarismului nazist și comunist la un loc, într-o dezvoltare de bolero absurd, care devine cu fiecare repetare tot mai grotesc. Iar azi, privind spre ceea ce se întâmplă nu departe de noi, în Ukraina, semnificațiile acestui bolero devin brusc neliniștitoare.

Simfonia aceasta este dedicată orașului Leningrad, Sankt Petersburg de azi, și a fost asociată cu blocada fostei capitale imperiale de către armatele germane și finlandeze. Șostakovici a compus această parte chiar în Leningrad, cu câteva săptămâni înainte ca orașul să fie încercuit complet timp de aproape 900 de zile. Numai un om care înțelegea profund ororile care se produceau în Uniunea Sovietică sub masca „celei mai bune dintre lumi” putea avea o asemnea forță vizionară. Monstruozitatea acestui bolero, care nu poate decât să înspăimânte, se va concretiza în viața reală și în istorie prin pierderea a peste un milion de vieți omenești în rândul populației civile a orașului asediat și prin moartea a încă unui milion de soldați ai Armatei Roșii, fără să lăsăm deloc la o parte cei aproape două milioane și jumătate de răniți, numai de partea rușilor. Paroxismul muzical și gigantic al acestui marș îngrozitor a fost redat de ONR în toată dimensiunea lui haotică, și aici a fost primul moment în care emoția mea a răbufnit pentru prima dată, stranie, înfricoșată, contemplatoare a unui rău care urma să se producă la o scară incalculabilă. Într-adevăr, douăzeci și cinci de milioane de victime numai ale URSS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial este incalculabilul în forma lui cea mai sinistră. Secțiunea următoare din această primă parte, Allegretto, muzica unei imense liniști de dinaintea unui dezastru, a fost condusă de Soare cu siguranță, evitând calea ușoară a sentimentalismului.

Toată această tragedie umană există în simfonia lui Șostakovici într-o formă descriptivă, dar este greu de dedus o imagine concretă, care ar putea fi legată de un episod istoric, precum în cazul unei lucrări programatice. Este o descriere a revoltelor compozitorului, mute, încărcate de povara de a pune pe note un Requiem pentru milioane de morți. Sunt atâtea țări din Europa de Est cu un destin comun în timpul războiului, dar mai ales în timpul a unei jumătăți de secol de comunism (iar pentru ruși aproape un secol întreg). Toate aceste țări însumează o populație totală de sute de milioane de locuitori, cum de un singur om și-a asumat să exprime muzical durerea tuturor? N-a fost Enescu, nici Schoenberg, preocupați de propria lor modernitate, introvertită sau nu, nici Gershwin, nici Korngold, fascinați de sunetele aventurii americane, și nici alții, pentru că nimeni nu mai credea că genul simfonic mai poate atinge culmile lui Beethoven sau Mahler. Doar acest Șostakovici, un suflet amputat, o malformație artistică, luptându-se naiv cu armatele întregi de demoni, care încercau și reușeau în fiecare zi să-i mai smulgă câte ceva din credința care-i mai rămăsese.

Tiberiu Soare – (c) Virgil Oprina

Și totuși, dragostea există, chiar și în totalitarism. Așa cum sunt descrise amintirile din Moderato, partea a doua a lucrării. Tiberiu Soare și falanga din fața lui au cântat, cu o mare siguranță, toată această bucurie tristă, toate aceste instantanee gri ale vieții de dinainte de război, dar și caviarul lui Stalin, îngurgitat în timp ce oamenii care au rămas în Leningrad consumau ultimele lighioane care mai trăiau în oraș: câinii și pisicile au dispărut primii, urmate de șobolani și păsări, mergând până la ultima treaptă a dezumanizării, canibalismul. Acest Scherzo nu are nici un umor, oricât de grandios burlescă ar fi tema muzicală. E doar sarcasm, amar, deznădăjduit, unic în muzica universală, o caracteristică a lui Șostakovici. Norocul lui: dacă ar fi existat vreun politruc capabil să-l înțeleagă, compozitorul ar fi fost demult deportat în Siberia, încă de la Simfonia a V-a…

Aici a stat și arta lui Soare: în dozarea acestui ocean de suferință, astfel încât tempourile și dinamica întregii simfonii au fost coerente de la început până la sfârșit, permițând melancoliei din Adagio al părții a treia să inunde Sala Radio, puțin cunoscătoare a muzicii lui Șostakovici. Nu-mi pot imagina cine ar mai putea vedea proletcultismul în această parte. Suferința extremă a orașului asediat nu începuse propriu zis, atunci când compozitorul terminase de scris această parte. Era abia vremea când strategii germani calculau că foametea va îngenunchea populația în câteva săptămâni, de aici și până la aproape trei ani de rezistență este o distanță pe care nimeni n-o anticipa. Doar dezolarea din această parte muzicală o putea face.

Ultima parte a simfoniei este muzica victoriei. La data premierei, în 1942, această victorie putea reveni oricăreia dintre părți. Șostakovici a îmbrăcat-o în teme populare rusești, după un preludiu care continuă incertitudinile amenințătoare din bucata precedentă. Și azi se mai spune că acesta a fost un compromis jenant din punct de vedere artisitic. Oare așa să fi fost? În acest triumf nu există nici o bucurie, nici o lumină. Doar implacabila întoarcere în purgatoriul totalitarismului, indiferent ce culoare ar fi avut. Unde este apoteoza în rafalele de percuție din final care parcă lovesc spectatorul cu o furie oarbă? Nu este decât o imensă frică, a unui liman care înlocuiește chinurile morții prin distrofie progresivă cu tortura anchetelor și a deportărilor în Gulag.

Simfonia lui Șostakovici nu este destinată perfecțiunii. Premiera de la Leningrad din 9 august 1942, tot cu o orchestră a radioului, aduna pe o scenă abia 14-15 instrumentiști care nu se mai recunoșteau între ei, din cauza foametei. Ce perfecțiune muzicală mai puteai aștepta de la ei? Evident, nici una, doar salvarea lor, prin intermediul unicei amintiri frumoase din timpul asediului, pe care o vor purta în sufletele lor mântuite toată viața. Perfecțiunea aparține posterității, iar astă seară, ea a fost a lui Tiberiu Soare și a Orchestrei Naționale Radio, aplaudați minute în șir, cu o frenezie pe care nu am mai văzut-o de multă vreme.

Această muzică este o terapie. Una necesară pentru a vindeca traumele colective. De aceea merită ascultată, până ne vom vindeca după atâta comunism. Nu este o curiozitate a realism-socialismului, e o experiență care ar trebui să provoace catharsis. Aș pune un actor pe scenă, chiar lângă piedestalul dirijorului, așezat pe un scaun, așa cum stau soliștii unui concert vocal simfonic și l-aș pune să plângă, pe toată durata acestei simfonii. În hohote.