Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Decriptându-l amuzat pe Falstaff de la ONB


19 februarie 2015, într-o joi, Opera Națională București, premieră Giuseppe Verdi: Falstaff Regia: Graham Vick, dirijor: Guillermo Garcia Calvo Scenografia: Samal Blak, Lighting design: Giuseppe di Iorio, Asistent de regie: Jacopo Spinei
Ștefan Ignat (Falstaff – debut), Cătălin Țoropoc (Ford – debut), Iulia Isaev (Alice), Ana Cebotari (Nanetta – debut), Sorana Negrea (Meg Page – debut), Andreea Iftimescu (Quickly – debut), Ștefan von Korch (Fenton – debut), Liviu Indricău (Caius – debut), Valentin Racoveanu (Bardolfo), Iustin Zetea (Pistola – debut) Orchestra și Corul Operei Naționale București Maestru de cor: Stelian Olariu, asistent maestru de cor: Daniel Jinga

Un purcel verde de dimensiuni uriașe, vegetal și artificial, pârțâie confetti peste o adunare de oameni costumați caraghios, veniți să celebreze o nuntă. Asta este o imagine pe care n-o voi uita multă vreme. Eu unul mi-o voi aminti cu mare amuzament. A fost o seară în care m-a pufnit râsul mereu și la capătul căreia m-am emoționat contemplând un final în care bătrânețea ajunge la limita cea mai de jos a ridicolului, iar viața își reia ciclul obișnuit, prin căsătoria lui Fenton cu Nanetta. Așa de bătrâni și de ridicoli vom ajunge și noi, cel mai probabil. Și vom privi totuși cu o înțelepciune salvatoare cum tinerii o iau de la capăt, la fel ca noi, fără să fi învățat nimic din experiența noastră. Privită așa, viața este o comedie nebună.

Falstaff @ ONB - (c) Romeo Zaharia

Falstaff @ ONB – (c) Romeo Zaharia

La fel ca orice comunitate, și publicul de operă se împarte în tineri și bătrâni. În special la operă, publicul bătrân este mai numeros decât proporția sa demografică. De aceea, aseară au fost spectatori scandalizați de regia modernă a lui Graham Vick. Bătrânii s-au supărat, tinerilor le-a plăcut. Pentru a înțelege ce s-a întâmplat aseară pe scena de la ONB, ar trebui mai întâi de toate să ne punem întrebarea: Ce înțelegem noi din opera Falstaff? Și apoi, după ce reușim să verbalizăm pe tema asta, putem discuta punerea în scenă.

Așadar, Falstaff este o comedie. Dacă am fi la școală, am adăuga: este o comedie de moravuri. Un aristocrat (căci e vorba de Sir John Falstaff, nu de nenea Jan) bătrân și falit își închipuie că poate specula naivitatea unor nouveaux riches care ar putea sucomba sub farmecele lui și i-ar rezolva problemele financiare. Planul său eșuează lamentabil în fața pragmatismului unor burgheze care au răzbătut prin viață, pline de curaj, pentru a ajunge la prosperitate. Graham Vick a spus la conferința de presă că acest comportament naiv, din partea lui Falstaff, precum și obiceiul burgheziei de a aspira la noblețe, cumpărând-o pur și simplu, sunt lucruri atât de valabile în ziua de astăzi, încât ar fi o impietate față de Shakespeare să le mai regizezi clasic. Din această perspectivă, am putea invoca, în România, numele unui Paltin Sturdza, descendent al unei familii boierești, azi amestecat în tenebroase afaceri cu politicieni bogați, o poveste mai degrabă serioasă, dar nu lipsită de o doză semnificativă de ridicol.

Pe de altă parte există și perspectiva lui Verdi și a lui Boito, în care Falstaff este o impersonare a bătrânului compozitor, care nu se sfiește în fond să îi facă pe toți bărbații să se privească în oglindă, căci timpul trece. Silueta de cerb, cu capul decupat pentru a permite o fotografie portret plină de autoderiziune, nu este plasată numai pe scenă, în parcul kitsch al Windsor-ului. Ci și în foyer-ul operei, ca să te tragă de nas: și tu vei fi un Falstaff, într-o zi… Dacă toate aceste idei nu pot fi reprezentate decât în costume de Ev Mediu, atunci înseamnă că lumea a înnebunit.

Nu avem de ce să ne șocăm. Falimentul, în secolul XXI, te poate arunca efectiv în stradă, așa cum Hanul Jartierei la care trage Falstaff este o bancă din parc, iar așa zisul birou este instalat într-o toaletă ecologică. Valeții te pot urma pe acest drum, trădându-te însă cu prima ocazie. Desigur, parcul cu iarbă artificială, de un prost gust desăvârșit, în care clipurile publicitare rulând la infinit pe niște plasme arată o imagine de plastic, a unui bărbat sculptat de body-building, care pozează perfecțiunea domestică: amant, iubitor de animale, gospodar. Atâta i-a dus mintea pe cei de la departamentul de marketing al companiei Ford Development PLC. O imaginație limitată la o carte poștală cu un palat, ca reclamă la un cartier rezidențial. Mai departe, e cât se poate de logic ca Nanetta să se ascundă în cabina de duș cu amantul ei, tocmai pentru că nu mai suntem în secolul XVI. Tamisa e o piscină. Iar pădurea Windsor este atât de modernă, încât orice urmă de sălbăticie naturală a dispărut, cedând locul unui parc tematic, în care toate plantele sunt decupate în forme care mai de care mai de prost gust.

Este umorul truculent englezesc. Este, așa cum spunea Graham Vick într-un interviu acordat acestui blog, despre burlescul grosier, de tip Benny Hill, despre oameni care scot fundul pe geam și trag vânturi. Și, de ce nu?, despre purcei uriași, cu aparență ecologică, trăgând și ei vânturi de confetti. Dacă vreți, e despre umorul de tip Nae Lăzărescu și Vasile Muraru, pe care moartea primului l-a ridicat la rang de legendă. Dar, în același timp, este o privire ironică spre acest tip de umor. Și aici e o întreagă subtilitate, care salvează de la vulgaritate întregul spectacol. Aseară am văzut un spectacol sclipitor, plin de viață, un hohot de râs în formă vizuală, dublat de o muzică genială. Și de niște interpreți foarte buni.

Aveam o singură întrebare de pus la conferința de presă, dar Graham Vick a răspuns la ea încă din timpul speech-ului său. I s-a propus inițial să facă Madama Butterfly, dar regizorul a refuzat un vehicol pentru staruri, alegând Falstaff pentru că pune mai mult în valoare o echipă, așa cum este cazul artiștilor de la ONB, care cântă de multă vreme împreună. Un test al sincronizării, căci muzica din ultima operă a lui Verdi depinde integral de acest mecanism, care trebuie să funcționeze impecabil.

A fost un examen pentru orchestră. Partitura are un ritm de galop în prima parte, de parcă Verdi s-ar fi temut că nu-i va ajunge timpul să termine de scris. Drept urmare, finețea scriiturii este dublată de o viteză debordantă, cerând precizie și balans. Guillermo Garcia Calvo le-a avut pe amândouă și le-a transmis și orchestrei. A fost ritm și sunet plin, tridimensional, în care am savurat amuzat cum Verdi scoate limba către Wagner în finalul lui So che se andiam la notte…, contrapunându-i propia aluzie la Aida (Immenso Falstaff!) sau cum își autoparodiază Hostias-ul din Requiem în ultimul act (Domine, fallo casto!). În partea a doua ritmul slăbește, de parcă Verdi nu s-ar mai fi îndurat să se despartă de ultimul său proiect.

Ștefan Ignat (Falstaff), Cătălin Țoropoc (Ford) - (c) Romeo Zaharia

Ștefan Ignat (Falstaff), Cătălin Țoropoc (Ford) – (c) Romeo Zaharia

Ștefan Ignat a fost un excelent Falstaff, cântând cu aplomb și inteligență, îmbrăcat într-un costum care-l solicita fizic. Am remarcat și actoria sa de bună calitate, căci personajul său se transforma radical, recăpătându-și o eleganță imposibil de negat în secvența în care îmbracă mantia și pălăria cu panaș. Dar, în totalitate, a avut o prestație solidă, sigură și unitară, dominând cu inteligență orchestra, fiind vizibil, palpabil. L-a secondat un Ford de-a dreptul cuceritor: Cătălin Țoropoc, care a cântat cu un aplomb admirabil. O voce virilă  care alătură neașteptat, dar și natural, comicul de o vibrație dramatică pe care nu am mai întâlnit-o de multă vreme. Iulia Iasev, la rândul ei, foarte sigură și cuceritoare în rolul lui Alice, o voce de miere, dar agilă. A dublat-o Meg, Sorana Negrea, de parcă n-ar fi fost la debut în rol (ca de altfel tot restul distribuției în afara Iuliei Isaev). Mereu, când am ascultat această operă, mi-am imaginat-o pe Mrs. Quickly ca fiind cea care îl seduce în realitate pe Falstaff, iar nu o codoașă bătrână, cum se obișnuiește a fi reprezentată. Am primit-o în seara asta, așa cum o visam, pe Andreea Iftimescu, care a fost delicioasă, chiar dacă mi-ar fi plăcut o voce și mai gravă, și mai accentuată. Liviu Indricău a fost excelent în rolul Doctorului Caius, făcându-mă să mă întreb dacă nu ar fi fost un Fenton mai convingător decât Ștefan von Korch, dar probabil că a contat și aspectul fizic în această alegere, căci von Korch a impresionat cu bustul său atletic, în rol de pool boy. Mi-ar fi plăcut ca Ana Cebotari să fi afișat strălucirea metalică absolut impresionantă din actul trei și în restul serii, dar nu-i nimic, a fost bine și așa, compensând poate o lipsă de experiență cu o siluetă ce nu putea fi ignorată nici de Falstaffii din sală, nu numai de Fenton. Valentin Racoveanu (Bardolfo) și Iustin Zetea (Pistola) foarte corecți. Corul, atâta cât e în această operă, a arătat din nou aceeași calitate cu care ne-am obișnuit. Dacă vom sta să căutăm slăbiciuni, le vom găsi, pe ici, pe colo, dar în ansamblu, toate vocile au funcționat nesperat de bine.

Sigur, figura unui mare critic muzical plecând mâhnit la pauză din cauza producției are o aparență tragică și teatrală. Dar și comică în același timp, pentru că Falstaff, la aceeași vârstă, lua mai ușor farse mult mai usturătoare. Aplauzele spectatorilor au fost sincere și foarte entuziaste, dominând copios grupul inevitabil al nemulțumiților care nu și-au putut consuma liniștiți prejudecățile.

Spectacolele cu Falstaff continuă și în weekend și merită văzute, chiar de două ori. Cel puțin eu așa am de gând să fac și vă îndemn și pe voi să faceți la fel. Și să împărtășiți impresiile voastre și aici.

Update: Câteva cuvinte despre spectacolul de pe 21 Februarie

… și niște detalii care n-au mai încăput joi în articol.

În mare măsură a fost la fel. Orchestra parcă mai puțin concentrată decât la premieră, dar asta nu m-a împiedicat să mă legăn în scaun la „Assottigliam, Assottigliam” și nici nu mi-a diminuat impulsul de a face cu degetele gestul „Horns” (rockerii știu despre ce este vorba) la preludiul actului III, chiar dacă alămurile n-au mai fost atât de riguroase. Ana Cebotari a fost mai vizibilă, Cătălin Țoropoc a livrat muzica lui Ford cu și mare generozitate, aproape (repet, aproape) forțând în arie, iar Ștefan Ignat a avut o mică desincronizare fără importanță, dar, în general, a dominat aceeași impresie de coerență și de foarte bună sincronizare.

Despre regie, pe care am avut timp s-o observ mai bine, am rămas cu aceeași senzație  că privesc la un spectacol închegat și profesionist. În plus, luminile lui Giuseppe di Iorio au contribuit mult la această impresie: de la un contrast remarcabil în primul act, care făcea totul să strălucească, până la penumbrele ultimului act.
M-am amuzat foarte tare văzând că tipul musculos din reclama de pe LCD apare pe scenă, aruncându-l pe Falstaff în coșul de rufe. În altă ordine de idei, n-am văzut nicăieri să se facă observația că discursul lui Graham Vick este unul de stânga. Dacă veți citi cu atenție interviul său, așa este. Din acest punct de vedere, cum s-ar putea interpreta giganticul purcel din final? De fapt, acel purcel apare în toate actele, dar el e mic la început și mascat de toaleta ecologică, și tot crește și crește până ajunge la dimensiuni uriașe. Tot așa crește și dezastrul lui Falstaff, învins de niște oameni care nu sunt cu nimic mai inteligenți decât el, ci doar mai determinați. Gluma se îngroașă până devine o farsă grosolană. „De porc”, cum se mai zice. Dar te face să hohotești de râs.

 Galerie Foto 1:  (c) Gin Foto

Galerie Foto 2: (c) Romeo Zaharia

26 comments on “Decriptându-l amuzat pe Falstaff de la ONB

  1. despredemnitate
    Februarie 21, 2015

    Se întâmplă că oamenii care nu suportă producții clasice prăfuite nu vin la spectacol deloc. Ceilalți vin, pleacă la pauză și vociferează. Primii nu pretind că dețin adevărul absolut. Ceilalți da. Din prima categorie făcea parte, când era student, Andrei Șerban (citiți-i memoriile). Din a doua …

    Apreciază

  2. Marta
    Februarie 21, 2015

    Am fost la premiera alaturi de cativa prieteni, unii dintre ei au vazut vreo 2spectacole de opera in viata, ceilalti sunt artisti in domeniu,erau toti usor speriati de ce urmeaza sa vada. Ei bine,oamenii astia au ras din inima si s-au amuzat,au intrat in poveste si i-au gasit locul…cu toate ca nu are costume medievale. Ce vreau eu sa spun este ca acest spectacol vb.deschis,ironic si sincer despre oameni,si cei de atunci si cei de acum. Mi s-a parut viu si colorat,desi recunosc ca in general prefer productiile clasice. Am intrat in sala cu preconceptii,am iesit fermecata de ironia si umorul lui Vick si al artistilor. Cui nu i-a placut, treaba lui,e o chestiune de gusturi,dar de aici pana la crucificarea directiunii ( care din cate stiu nu a regizat acest spectacol ) si desfiintarea afisului…care mi se pare genial,desi aparut cam tarziu…ei bi e ce vreau eu sa spun e ca oamenii astia se iau prea in serios,iar autoironia nu e punctul lor forte. Spectacolul e fluent,colorat,transmite un mesaj coerent, nimic exagerat,nimic vulgar,nimic deplasat. Domnilor,putin umor englezesc nu v-ar strica!🙂

    Apreciază

  3. despredemnitate
    Februarie 21, 2015

    Gașca e aceeași🙂 Opinia pe care o exprim aici nu este pentru ei.

    Apreciază

  4. despredemnitate
    Februarie 22, 2015

    Mie mi s-a părut că aveați așteptări rele, din comentariile anterioare.

    Apreciază

  5. Stefanescu Miki
    Februarie 23, 2015

    …”Farsa grosolana”-in final,-de se-ngrasa porcul si se si concluzioneaza ca „toti suntem pacaliti”-….,Dar Regizorul FALSTAFFului mai stie (precis!) ca lumea anglo-saxone (si) nemtii mai ales,folosesc PORCUSORUL/PORCUL ca simbol al NOROCULUI ,astfel ca expresia:
    „Glücksschwein !”= …Pig as a symbol of „Good Luck!”…Deci :PACALITI,PACALITI, DAR!!!=
    NE DA SI O SPERANTA DE;”Glücksschwein!”=”Good Luck!”…

    Apreciază

  6. Pingback: Despre Falstaff 2015 la Opera Naţională Bucureşti | Călin Hera. PA-uri şi mirări

  7. mihaela
    Februarie 23, 2015

    Ce explicatie ati gasit pentru anul 1459 de pe cortina? (Falstaff, since 1459)
    Shakespeare nu exista atunci, deci nici piesele lui. Sa se fi gandit oare Vick la anul atestarii documentare a Bucurestiului?

    Apreciază

    • despredemnitate
      Februarie 23, 2015

      Bună întrebare, vă mulțumesc pentru ea!
      După părerea mea, este vorba despre anul în care a murit personajul real, John Falstof, intrând în legendă.
      Restul textului, precum și logoul, cu un cavaler gras, în armură, călare, trimite către ideea de marcă de bere. Idee întărită și de textul „by appointment…”. Este vorba de un joc de cuvinte, o privire ironică spre titlul de cavaler al lui Falstaff.

      Apreciază

      • mihaela
        Februarie 23, 2015

        Sir John Fastolf, (born c. 1378, Caister, Norfolk, Eng.—died Nov. 5, 1459, Caister), English career soldier who fought and made his fortune in the second phase of the Hundred Years’ War between England and France (1337–1453). His name is immortalized through William Shakespeare’s character Sir John Falstaff, but the courageous Fastolf bears little resemblance to the cowardly, dissolute, clowning Falstaff of Henry IV, parts I and II, and The Merry Wives of Windsor.

        Asa pare sa fie.
        Citatul e din Enciclopedia Britannica

        Apreciat de 1 persoană

  8. despredemnitate
    Februarie 23, 2015

    Cam toată lumea a scăpat un detaliu, sau n-a mers mai departe de această idee a grosierului de pe scenă. E grosier, totul, dar Vick face mișto de prostul gust al noilor îmbogățiți.
    În plus, e de remarcat lipsa oricărui simț al umorului la comentatori, critici etc. Într-un fel, cerbul plasat în foyer, tocmai asta testa…

    Apreciază

    • despredemnitate
      Februarie 23, 2015

      Și muzica e „aglomerată”, mai ales în prima parte. Eu am fost de două ori și a doua oară am observat mai multe detalii, care îmi scăpaseră la premieră.
      Senzația de „mult” am avut-o și eu, dar cred că asta asigură și o longevitate producției. Rămâne de văzut dacă va fi așa, dar cred că va rămâne proaspătă, în continuare.

      Apreciază

  9. sorin
    Februarie 24, 2015

    Mie comentariul mi se pare, mai ales in contextul numeroaselor postari premergatoare, cam subtire si cam indiscriminativ laudativ.
    Personal am considerat productia remarcabila din foarte multe puncte de vedere.
    Unul ar fi acela ca, in sfarsit, vad si eu un spectacol in care regizorul ii face sa JOACE pe interpreti, nu numai pe solisti, ci si corul, care se amesteca in mai multe scene cu figurantii de asa natura ca nu mai stii cine ce e pana nu vezi daca deschide gura sa cante.
    Altul e ca e o productie coerenta de la inceput pana la sfarsit, urmarind foarte clar firul ideilor regizorale intr-o conceptie foarte solida. Iar ideile nu sunt deloc putine.
    E un spectacol care reuseste sa se plaseze in modernitate nu doar prin decor si costume, ci si prin idei, prin modul in care sunt prezentate personajele si relatiile dintre ele.
    Sunt rasturnate mute clisee clasice: Mrs Quickly nu mai e o babornita afurisita ci o bomba sexy, care isi descopera propria sexualitate si puterea de seductie; relatia amoroasa intre Fenton si Nanetta nu e deloc siropul pe care il vede usor lumea, ci o relatie de cu totul alta natura, in care ea, fata de bani-gata crescuta cu I-phonul in mana si cu veleitati de top-model, se combina cu o javruta dragalasa dar pe care poate sa-l joace pe degete; remarcabil rolul de „prostul satului” pe care il capata aici Fenton, in contrat cu Dr Cajus, care nu e tipul ridicol si prafuit, ci un tip carierist, in ascensiune, politically-correct, numai bun sa se insoare [eventual din interes] cu fata sefului; Ford e corporatistul tipic, care crede ca daca are un sac de bani isi poate permite orice si poate face ce vrea cu oricine.
    Pana aici lucrurile sunt cu adevarat remarcabile. Ca si porcul omniprezent, ce creste si devine tot mai vizibil, pana acapareaza toata scena, ca un simbol al nesimtitului absolut, care, incurajat si tolerat de societate, ajunge sa o domine si sa-si faca nevoile in capul ei.
    Ceea ce e mai putin reusita insa e caracterizarea celor doua „neveste”, foarte palide si sterse scenic.
    Alice e un fel de factotum, ea e in centrul tuturor lucrurilor, motorul intregii actiuni, iar aici nu s-a vazut deloc asta. Meg e un alter-ego al ei, iar aici e exact asta, un alter-ego al nimicului.
    Detaliile cu care sunt construite unele scene sunt si ele remarcabile – mai ales tablourile finale ale actelor 2 si 3, dar sunt si momente scapate – cel mai tipic ar fi cel in care Ford goleste valiza cu bani, actiune foarte bine justificata, dar care creeaza o problema in … strangerea lor: sunt prea multi, iar Falstaff nu-i poate aduna singur rapid pe toti, trebuie sa vina si Ford sa-l ajute, exact in momentul in care s-ar gandi cel mai putin la asta.
    Ca o paranteza – „musculosul” din reclama [ destul de „photoshopata”, ca in realitate nu arata chiar asa ] apare in numeroase scene, dar, probabil ca imbracat fiind nu mai prezinta atata interes sa fie remarcat.
    Tot de remarcat e faptul ca, desi Vick revine la multe din cliseele lui scenice si are o gramada de lucruri scabroase si dezgustatoare de aratat, nu insista asupra lor si trece rapid mai departe – cine vede, bine, cine nu – tough luck!!!!

    Muzical – cu bune si mai putin bune, destul de inegal.
    Orchestra a sunat bine, chiar foarte bine, dar si foarte tare, acoperind deseori solistii.
    Corul, redus la o formatie destul de mica, a sunat foarte bine.
    Solistii mi s-au parut dezechilibrati, cu o parte masculina net superioara, exceptie fiind tocmai invitatul, a carui voce, nu rea sau urata, a fost absolut insuficienta.
    Ignat a cantat mult mai bine si mai frumos ca in alte spectacole ale lui din ultima vreme. Scenic a preferat o constructie in detalii fine uneia grosiere, motiv pentru care unii au considerat ca nu a interpretat suficient de sugestiv rolul.
    Toropoc e foarte bine si vocal si scenic, dar parca i-ar prinde bine o doza suplimentara de sare si piper, e usor fad ici si colo.
    von Korch da bine ca prostul-satului care e dat la o parte de toti si pe care singura care il baga in seama [poate si din spirit de contradictie] e Nanetta; vocal e ca si inexistent, abia s-a auzit ici si colo
    cei 3 ticalosi si-au facut numarul in mod corect, fara exagerare, iar vocal au fost toti foarte bine [ca o mentiune, Racoveanu a facut rolul si in productia anterioara a ONB de care s-a uitat foarte repede].
    La capitolul femei, in capul listei e Iftimescu, care nu are toata vocalitatea ceruta de rol, dar a compensat printr-o interpretare foarte bine pusa la punct.
    Isaev e palida scenic si la fel si vocal, insuficienta ca volum in cea mai mare parte, incapabila sa cante trilurile puse de Verdi in partitura [sa nu uitam ca Alice e o soprana verdiana tipica, cu un centru viguros, un acut stralucitor si grave bine impostate, cu disponibilitate de virtuozitate].
    Nu departe e si Cebotari, voce mica, de tip inalt, potrivita pentru baroc si muzica de camera, insuficienta pentru Verdi. scenic a fost bine, dar as fi vrut sa puna cu mai mult aplomb in evidenta fata rasfatata si capricioasa, cu mintea doar la distractie.
    Despre Sorana Negrea as vrea sa pot spune ca mi-a placut ceva……dar nu mi-a placut nici macar costumul.
    Daca montarea va rezista? Ma indoiesc. Publicul romanesc nu agreeaza Falstaff, iar aceasta productie nu-l va scoate din casa, desi mie personal mi se pare cu mult peste Traviata sau Rigoletto, care, in ciuda unor lipsuri majore, se joaca mereu cu casa inchisa.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Februarie 24, 2015

      Comentariul meu este laudativ pentru simplul motiv că acest spectacol merita toate laudele, în special pe plan muzical. Sigur că soliștii nu aveau cum să fie perfecți, și putem discuta despre imperfecțiunile lor. Însă impresia generală a fost de coerență și determinare, atribute mai rar întâlnite la ONB, unde se cântă rutinier și plat de prea multe ori. Trebuia remarcat acest entuziasm, care a primat. Falstaff nu e Trubadurul, pentru că primează orchestra, apoi ansambul soliștilor și abia la sfârșit de tot cum a cântat Fenton.
      Apoi, nu uitați, aceasta este o cronică scrisă în noaptea de după premieră, cu impresii foarte la cald.

      Povestea asta cu „publicul românesc nu agreează Falstaff” mă face pur și simplu să râd. Falstaff s-a jucat la ONB acum mulți ani, într-o montare ponosită, cu soliști plictisiți. Publicul de atunci, căruia nu i-a plăcut, trebuie să fi avut media de vârstă de vreo 50 de ani (asta e, tinerii nu prea veneau). Acum ar trebui să aibe vreo 70.
      E ridicolă generalizarea asta.
      Un director de teatru de operă trebuie să vină cu ceva nou. Dacă ar fi să ne luăm după generalizări de tipul „publicului românesc nu-i place Falstaff” atunci ar fi poate o idee să se monteze patru producții diferite pentru Il Barbiere di Siviglia, câte una pentru fiecare anotimp, și gata! Nu mai avem nevoie de nimic.

      Apreciază

    • despredemnitate
      Februarie 24, 2015

      Nu am aceeași părere cu dvs. și iată de ce:

      1. Rolul lui Falstaff are multe pasaje care se cântă falsetto, de unde probabil și stridențele de care aminteați. Altfel, nici Ambrogio Maestri nu nunanțează excesiv, pentru simplul motiv că fizicul „special” și vocea mare îi sunt suficiente. Mi-a plăcut de exemplu cum a cântat Ignat:”Eh! Taverniere!” stins și epuizat, era totuși un bătrân care luase o căzătură zdravănă. Pe discuri (Gobbi, Valdengo etc.) nu e așa pentru simplul motiv că imaginea lipsește și atunci se exagerează expresivitatea.

      2. Alice e rol tipic de soprană lirică. Isaev e soprană lirică. A fost foarte bună, poate că un pic de răutate a la Rosina din Bărbier ar fi completat mai bine rolul, dar a fost impecabilă și așa.

      3. Țoropoc a forțat puțin sâmbătă, dar joi n-a făcut-o. Poate că ar merita să reascultați înregistrarea din 1957 dirijată de Karajan, unde Ford e Rolando Panerai. Eu unul, am avut o revelație…

      Apreciază

    • despredemnitate
      Februarie 25, 2015

      Bun, înțeleg să nu-l comparăm pe Ambrogio Maestri cu nimeni. Dar Falstaff-ul de la Metropolitan e cumințel, ca producție. Și au fost și acolo desincronizări, în primul act, de exemplu.
      Mi-a plăcut foarte mult, în regia lui Vick, punerea în evidență a sexualității din opera lui Verdi. Sexul nu este un scop în sine, bineînțeles. Dar nici Falstaff nu se duce în Pădurea Windsor ca să privească cerul înstelat. Nici acasă la Alice, ca să joace scrabble. Omul se duce pentru că „această carne bătrână încă mai poate să-i producă plăcere”, parcă asta spune, nu? Din acest punct de vedere, toate producțiile clasice sunt de o pudibonderie care astăzi nu mai e valabilă.
      Or, la ONB m-am amuzat copios când Ignat cânta „Va, vecchio John…” și mai și făcea mișcările alea lascive dar caraghioase până la absurd. Și a fost foarte convingător!
      Apoi, uităm prea repede că Ștefan Ignat a cântat rolul lui Falstaff de trei ori în numai patru zile.
      Serios, i-a ieșit foarte bine rolul. Inclusiv vocal.
      Bun, că toată lumea aruncă pe tapet cuvântul „nuanțe” e una. Dar n-am văzut/citit pe nimeni care să spună: „Nuanța corectă era asta, pentru că, Verdi a cerut asta, Boito cealaltă, iar artistul a făcut pe dos”. Lumea epatează de „nuanțe” necunoscute.
      Dar asta e: există un segment de public care încă mai crede că Violetta Valery era o zână virgină. Culmea este că și unele soprane care cântă acest rol cred același lucru.

      Apreciază

  10. Pingback: Windsor Press: La o bere cu Falstaff, lângă ONB | Despre Opera

  11. M_Arta
    Februarie 25, 2015

    Bineinteles ca se pot reprosa multe si artistilor si spectacolului in sine,mai ales daca venim cu niste idei preconceputd si cu anumite asteptari. Cu toate acestea se pare ca se uita 2 lucruri : 1. Distributia pt Falstaff a fost anuntata la finalul lunii decembrie, regizorul a inceput sa lucreze de la mijlocul lunii ianuarie. Imi pare rau,dar pt o asemenea partitura mi se pare ca oamenii astia au reusit o prrformanta invatand-o intr-un timp atat de scurt,despre punere in voce nu vb. 2. S-a lucrar cu o singura distributie, stiti ce inseamna asta? Trebuie sa explic? Sa nu mai vb despre cele 3 spectacole in 4 zile. Chapeau bas solistilor! Cred ca la spectacolul din 5 vom vedea o varianta mai odihnita si mai apropiata de adevar.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Februarie 26, 2015

      Așa este. Evident că răuvoitorii vor interpreta ce ați scris drept o scuză care ar cauționa mediocritatea.
      Eu sunt de părere că neîmplinirile vocale au fost neglijabile, iar cel mai frapant aspect a fost coerența unei echipe de artiști care au cântat ÎMPREUNĂ foarte convingător.

      Apreciază

    • sorin
      Martie 2, 2015

      Timpul nu a fost deloc scurt, ba chiar, dupa standardele teatrelor „mari”, a fost exagerat – acolo, de obicei, o productie noua se lucreaza in medie cam 3 saptamani, evident solistii si corul venind cu partiturile invatate de acasa [ceea ce la ONB se pare ca nu se prea poarta]. Lucrandu-se cu o singura garnitura implica 2 aspecte: unu ca poate fi destul de obositor, dar si 2 ca au mai mult timp sa lucreze efectiv si nu stau sa se uite la ceilalti. Pe de alta parte, se pare ca Vick a lucrat pe interpreti si a personalizat directia de scena pe materialul concret, astfel incat daca apare altcineva se poate sa nu mai functioneze la fel de bine regia.
      Montarea anterioara nu are 20 de ani, ci cam vreo 10 – eu unul imi amintesc ca a fost unul din ultimele roluri abordate de Roxana Briban. Nu era o montare prafuita, ci mai degraba una Kitsch, amuzant de caraghioasa si plina de culoare, in care n-am sa uit pomii gonflabili care se umflau cu zgomot la actul 3.
      Cat despre ideea cu „agrreatul” – nu renunt la ea, m-am convins de-a lungul timpului ca publicul romanesc vine si revine sa vada prostituata virgina si virtuoasa murind de amor in Traviata sau ducele afemeiat care isi bate joc de sarmanul bufon patetic din Rigoletto, chiar cand sunt mizerabil cantate si reprezentate, dar nu vine la spectacole si concerte de inalta tinuta cu partituri care nu le spun nimic. Cei cu adevart cunoscatori sunt extrem de putini, cei deschisi la provocari nu sunt mult mai multi si asta nu are legatura cu varsta. Mi se par chiar insultatoare referintele deloc putine la diferite grupe de varsta – fiecare vine cu bagajul ei si trebuie respectata. Iar spectacolul nu se adreseaza unei grupe de varsta ci tuturor care au elementara inteligenta de a incerca sa-l inteleaga. Numai ca unii au inteles sa dea cu barda fara discriminare, altii au inteles sa laude in acelasi mod – realitatea e in general undeva la mijloc.
      Despre Falstaff ar trebui sa se remarce in primul rand faptul ca, in cea mai mare parte, a fost invinsa inertia scenica si a fost creat un spectacol viu, dinamic, unde toata lumea, cu mai mult sau mai putin talent, JOACA si canta. Neimplinirile vocale sunt cele care ii definesc la modul general pe cantareti, fiecare si-a aratat foarte bine masura si ma indoiesc ca va fi loc de multe imbunatatiri, materialul nu prea permite. E doar pacat ca unele pasaje muzicale nu sunt deservite la nivelul la care ar fi fost macar rezonabile, iar aceste neimpliniri nu au darul sa aduca mai mult public in sala.

      Apreciază

  12. eu
    Martie 7, 2015

    Rigoletto e un spectacol de 1000 de ori mai bun si mai inchegat din toate punctele de vedere…nu stiu care e politica din spatele acestor reclame..

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 7, 2015

      Doar de 1000 de ori? De ce nu de 10.000? De un milion de ori?
      Vă rog, explicați expresia „politica din spatele acestor reclame”
      Răspundeți la întrebarea: Ce știți despre Graham Vick?
      Mulțumesc.

      Apreciază

  13. Pingback: Falstaff de la ONB în revista „Opera” (UK)! | Despre Opera

  14. Pingback: Falstaff, de la Opera bucureşteană în Opera Magazine | Călin Hera. PA-uri şi mirări

  15. Pingback: Falstaff, again | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,542 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: