Windsor Press: La o bere cu Falstaff, lângă ONB

Oameni tineri și interesați de tot ce este hot în materie de operă, Snobu’, Microbu’ și Kid nu puteau rata premiera lui Falstaff de la ONB, în regia lui Graham Vick. Spectacolul le-a plăcut atât de mult, încât nu s-au lăsat până nu l-au convins pe bătrânul Falstaff să iasă cu ei la Carul cu Bere. N-a fost deloc greu, mai ales că singura condiție pe care o aveau de îndeplinit era să plătească ei consumația, ceea ce nu i-a mirat deloc. Atâta doar că nimeni nu-și imagina cât de mare va fi cantitatea de bere pe care urmau s-o consume. Toată lumea bea bere Holsten, pentru simplul motiv că eticheta de pe sticle semăna izbitor cu imaginea de pe cortina spectacolului.

Falstaff ceruse halbe cu capacitatea de doi litri din care să bea cu toții. Snobu’ venise cu un laptop și citea cronicile de la premieră, cu voce tare, aproape urlând și înecându-se cu fumul de la țigară. Falstaff asculta impasibil, râzând. Kid și Microbu’ îi cereau din când în când părerea lui Il Pancione, mângâindu-l pe burtă. Însă tot ce putea să spună bătrânul nu erau decât niște replici din libretul lui Boito. Curios însă, acele replici aveau darul de a invoca pe autorii cronicilor, care apăreau de nicăieri, îmbrăcați în costume de operă, recitându-și propriile articole.

Falstaff: Oste! Un’altra bottiglia di Holsten!

Snobu’: Di Xeres! Am găsit, uite, Costin Popa!

În acel moment, prin norii de fum de țigară își face apariția un domn în vârstă, slab, cu un aer ușor trist, îmbrăcat exact ca Falstaff.

Costin Popa: Pe sfârşitul ansamblului „Tutto nel mondo è burla”, patrupedul se roteşte încet şi expulzează pe orificiul posterior un şuvoi de confetti multicolore. Ne era adresat. A dorit dl Vick să-şi exprime astfel „preţuirea” pentru cei ce urmau să-i aplaude producţia? Nu se ştie, se poate doar presupune. Dacă ar fi întrebat, ar vorbi că, în fond, este parafraza textului „Totul în lume e-o farsă”. Sub asemenea siglă, ne putem permite, oare, orice?

Falstaff: Se Falstaff s’assottiglia non è più lui, nessun più l’ama.

Snobu’: Purcelul ăsta uriaș a șocat pe toată lumea. Dacă e să constat ceva la publicul românesc ce-și zice cunoscător de operă, atunci caracteristica principală este lipsa completă a simțului umorului. Știm să fim de o ironie mușcătoare, sublimă, dar totul până la propria noastră persoană. Suntem hipersensibili la orice nu înțelegem, presupunând că cineva își bate joc de noi. Ne simțim vizați, chiar și atunci când este clar că nu despre noi e vorba. Purcelul acela râdea, desigur, dar nu de dvs., domnule Popa, și nici de spectatori în general, ci de clasa de nouveaux riches din România, ba chiar din Estul Europei, foarte preocupată să-și afișeze cu ostentație standingul material. Asta l-a impresionat pe Graham Vick…

Graham Vick

În acel moment, lângă marele critic își face apariția chiar Graham Vick, îmbrăcat și el tot în Falstaff.

Graham Vick: Acum câteva zile m-am dus pe jos la restaurant. Și pe drum am trecut pe lângă un Ferrari parcat așa, între două mașini, pe o străduță îngustă, cum să spun, de parcă ar fi fost mașina soției dvs. Era un Ferrari roșu foarte frumos. Da, satirizez în montarea mea ceva din aceste lucruri, pentru că le-am înțeles. Și sper să găsesc un ecou cu aceste elemente, dar sunt și alte lucruri familiare, există câte ceva pentru fiecare. Oamenii sunt oameni. Sexul este sex. Lăcomia este lăcomie. Mâncarea este mâncare. Excesul este exces. Sunt lucruri similare, indiferent de context, eu așa cred.

Falstaff: Caro signor Vick! Voglio fare con voi più ampia conoscenza.

Snobu’: He said you can sit down with us. Have a beer, too.

Falstaff: Oste! Un’altra bottiglia!

Costin Popa: Şi dacă am vorbit despre aceste montări nu pot să nu remarc că, hotărât lucru, Opera Naţională Bucureşti se fereşte de regizorii români cu activitate în teatrele lirice naţionale şi internaţionale. În patru producţii noi (inclusiv în „Tosca”, spectacolul de vis urât al lui Kirchner) au fost 100% regizori străini. Cât va mai dura sistemul? Oare Andrei Şerban, Silviu Purcărete şi alţii asemenea lor nu-şi pot găsi loc pe afişele primei scene lirice a ţării?

Kid: Dar, bine, îmi amintesc că Oedipe din anii ’90 la ONB a fost un scandal și mai mare decât acest Falstaff. Toată lumea l-a desființat atunci pe Andrei Șerban. Iar, mai nou, chiar și în Lucia di Lammermoor de la Iași v-a deranjat partea de Personenregie, a țignalelor de cazarmă, a scuturatului de covoare, a săbiilor încrucișate, noroc că apa care curgea mereu într-un jgheab nu făcea zgomot. Regia modernă pare să fie în viziunea dvs. un fel de rău necesar. Poate că este mai mult decât atât. Andrei Șerban povestea la un moment dat că…

În acel moment, pe ușă intră cu un aer absent chiar Andrei Șerban. Se apropie de masa lui Falstaff și îi strânge mâna lui Graham Vick. Apoi, uitându-se spre Kid:

Andrei Șerban: Uneori plecam împreună după cursuri la Opera Română din Bucureşti să vedem câte un spectacol. Ca snobi aroganţi ce eram, luam în băşcălie jocul prăfuit şi naiv de pe scenă, dar în scurt timp ne trezeam admonestaţi şi rugaţi să părăsim sala. O dată ne-am distrat foarte zgomotos pe seama Traviatei.

Fasltaff: Quand’erai paggio?

Andrei Șerban: Si, studente.

Falstaff: Oste! Un’altra bottiglia!

Graham Vick: Please, stay with us, Andrei.

Costin Popa salută politicos și se îndreaptă spre ieșire. Cei de la masă se pun din nou pe băut și pe râs. Snobu’ caută febril pe Google alte cronici.

Snobu’: Gata! Am găsit! Încă trei cronici. Jeanine Costache…

Falstaff: Alice mia!

Snobu’: Cristina Sârbu…

Falstaff:  Un’altra!

Microbu’: Un’altra!

Kid: Un’altra!

Falstaff: E questa ha nome: Margherita.

Snobu’: La chiaman Meg. Hahaha! Și încă una semnată Anca Florea!

Intră Anca Florea, urmată de celelalte două doamne.

Anca Florea: Revereeeeeeeeeee-e-nza!

Falstaff: T’accordo udienza.

Cele trei încep să vorbească în același timp, iar audiența de la masă privește amuzată.

Jeanine Costache: Dacă ne raportăm la un spectacol de „teatru-operă”, aşa cum a afirmat şi directorul Operei Naţionale Bucureşti în conferinţa de presă, pot spune că este o producţie reuşită, dacă vrem să auzim şi muzica, scrisă de Giuseppe Verdi în ultimii săi ani de viaţă, pot spune că avem nevoie de voci care să treacă rampa peste o orchestră bine strunită, aşa cum a fost şi cea de aseară – sub bagheta dirijorului Guilleromo Garcia Calvo.

Kid’: L’arcano custodirem.

Cristina Sârbu: Dacă nu râd la cioacele de pe scenă este, desigur, vina mea şi trebuie să mi-o asum atunci când publicul nou şi mai ales tânăr care a umplut, în seara premierei bucureştene, sala Operei, s-a amuzat cu lacrimi la Falstaff-ul lui Graham Vick. Lor le-a plăcut această montare în viziune contemporană şi la final au aplaudat frenetic.

Microbu’: Son sordo e muto. Ca să fie clar pentru toată lumea: cui i-a plăcut acest Falstaff e prost. Hahahaha! Ce argument, jos pălăria! Da, stați puțin: nu este despre dvs., căci nu sunteți o nouveau riche, chiar dacă imaginea de la Mall cu sacoșe de firmă vă este cunoscută.

Anca Florea: Asistând la premieră, am avut impresia că, probabil, reputatul regizor şi-a dorit de mult să monteze opera într-o viziune foarte „personală” şi, cum nu şi-a permis să rişte pe o scenă de prestigiu, a văzut în invitarea sa la ONB o oportunitate nesperată.

Kid și Microbu’, în cor: Siam pentiti e contriti. De unde până unde ați putut înțelege așa ceva?

Anca Florea: Revereeeeee-e-nza! Dar îmi păstrez convingerea că Graham Vick a gândit de multă vreme o viziune „trăznită” a acestei lucrări, imposibil de prezintat într-un teatru de elită, ivindu-se acum prilejul să o monteze la Bucureşti, unde… se poate orice, clamându-se abordarea modernă a subiectelor „de altădată”. De altfel, chiar regizorul a recunoscut că în fiecare teatru concepe o montare adaptată reperelor din ţara respectivă şi că, evident, la Londra sau aiurea ar avea o cu totul altă abordare. Să fi simţit oare „pulsul” străzii, al producţiilor noastre tv cu grupuri „comice” suburbane, imaginând apoi un „imens hohot de râs” (aşa cum îşi caracateriza Verdi ultima creaţie) dar… la adresa realităţilor de pe la noi? Ar fi foarte posibil, dar deloc flatant – mai curând o bătaie de joc, peste care din posteriorul porcului „de iarbă” se aruncă un jet – fie el şi de confetti…

Falstaff: Mondo ladro! Mondo rubaldo! Reo mondo!

Anca Florea: Revereeeeee-e-nza. La bella Alice…

Falstaff: Al diavolo te con Alice bella!

Cele trei doamne pleacă, afișând ostentativ expresii faciale ofensate.

Falstaff: Ehi! Taverniere!

Snobu’: A rămas o ultimă cronică, Grigore Constantinescu.

Apare, așa cum era de așteptat, Grigore Constantinescu. E îmbrăcat foarte sumar, cu maieu și pantaloni scurți, iar în picioare are șlapi.

Grigore Constantinescu: Dal labbro il canto estasiato vola pei silenzi notturni e va lontano…
Urmează concepţia regizorului Graham Vick, în adaptarea originalului naraţiunii propuse de Arrigo Boito spre o alură modernă, în genul unui „Mall“ muzical ce găzduieşte personajele comediei, cu idei reuşite, altele năstruşnice, dar şi completări care nimeresc la întâmplare.

Snobu’: Stați un pic, am mai întâlnit undeva povestea asta cu Mall-ul… ah! da! La Mrs. Quickly! Haha, pardon! La Anca Florea! Signor Vick, vi prego….

Graham Vick: Este o montare modernă. Adică, din punctul de vedere al lui Shakespeare, este o comedie contemporană. Nu mi s-a părut deloc util să vin aici și să fac o montare despre Anglia secolului XVI. Pare cam îndepărtată și cam prea colorată. Adăugați la asta limba italiană, partitura perfectă a lui Verdi, și ajungem să fim la un eveniment foarte cool, așa că am încercat să o fac mai surprinzătoare și mai contemporană. Nu în sensul agresivitivății, dar ținând cont că în vremea lui Shakespeare în Anglia apărea clasa mijlocie, deci opera aceasta este pe undeva o comedie despre noua clasă mijlocie, care aspiră la bani, care vrea să cheltuiască, să își cumpere lucruri noi, dar, în același timp, vrea să cumpere clasă. Deci, e ca și cum ți-ai face cumpărăturile la Harrod’s. Știți despre ce vorbesc?

Andrei Șerban: Dacă aş fi directorul unei instituţii de operă, aş distribui rolurile tinere cântăreţilor tineri, printre care mulţi sunt dotaţi cu voci bune. Aşa cum stau lucrurile, ne aflăm într-un război aproape permanent: marile vedete consacrate, ştiind că nu corespund scenic, sunt frustrate dacă li se cere să se mişte, regizorul e frustrat şi blocat de încăpăţânarea primadonei, dirijorul e avocat al muzicii şi încurajează staticul, directorul operei nu e de găsit, că are o şedinţă urgentă. Toată lumea suferă, inclusiv criticii, încurcaţi de războiul dintre vechi şi nou, de mişmaşul neclar de pe scenă!

Snobu’: În rest, nu mai e nimic. Doar câteva comentarii foarte frustrate, pe rețelele sociale, unde prețiozitatea exprimării nu reușește să ascundă vulgarul unor cuvinte cu care sunt împroșcați spectatorii cărora le-a plăcut spectacolul: scatofagi, coprofili etc. Nu le vom lua în seamă: atâta vreme cât nu sunt exprimate public sub forma unui articol, ele nu sunt decât niște bârfe. Așadar, Sir John, permiteți-mi să vă citez: Un coro e terminiam la scena.

Falstaff (urmat de toată lumea, în canon):

Tutto nel mondo è burla.
L’uom è nato burlone;
nel suo cervello
ciurla sempre la sua ragione.
Tutti gabbàti! Irride
l’un altro ogni mortal.
Ma ride ben chi ride
la risata final.

Notă: Textul de mai sus este un pamflet. Știu că e reduntantă precizarea, dar există oameni pe lumea asta care iau în serios tot felul de lucuri.