Despre Œdipe și Enescu, fără ipocrizie…

Nu e La traviata, nici pe departe. Nici Rigoletto. Nici măcar Turandot, cu care este aproape contemporană. Oedipus Rex de Stravinsky, mai scurtă, tot modernă, e mai cunoscută în lume și mai des amintită în compendiile de operă, dar e tot puțin jucată. Aparent, România este o insulă a operei, unde Œdipe de Enescu este prezentat cu o oarecare regularitate, măcar o dată la doi ani, în timpul Festivalului. În fond, e singura operă originală scrisă până la un moment dat și, ce e mai important, e singura operă compusă de un român care întrunește părerile pozitive ale muzicologilor din lumea întreagă.

Un român? Da, Enescu a fost român, dar opera sa a avut premiera absolută la Paris, cu un libret original în limba franceză. La fel de bine ar putea fi considerată o operă franțuzească. Este singura operă care, în România, nu se cântă în limba originală din libret, ci tradusă în românește, deși contextul premierei pariziene ar fi trebuit să-i asigure accesul în patrimoniul universal. Ați ascultat-o vreodată? Nu e deloc o compoziție ușor de înțeles, pentru că nu există nici o arie fredonabilă. Când voi vedea pe cineva fluierând pe stradă ceva din Œdipe cred că voi rămâne perplex, multă vreme… Tiberiu Soare spunea că i-a luat un an să studieze partitura, și încă pe atât să-i pătrundă contextul: libret, povestea compoziției, perspectiva lui Enescu, analiza…

Și totuși avem un avantaj: doinele și muzica populară din primul act ne sunt familiare, e un idiom muzical românesc inconfundabil, dar nu neapărat toată lumea gustă folclorul. Iar în cazul lui Œdipe, nici nu poate fi vorba de o tratare a filonului popular care să semene măcar de departe cu Rapsodiile române. Apoi, libretul este foarte departe de psihologia lui Verdi sau de filosofia lui Wagner. Un mit antic, un simbol al nenorocirilor abătute de soartă asupra unui nevinovat devenit paricid, regicid, uzurpator și incestuos, iată o definiție a blestemului. O tentativă de infanticid, o epidemie de ciumă și o automutilare completează un tablou mitologic de o forță extraordinară. Repulsia primează în fața emoției, alungând din start orice confort. Apoi, ironia: după premiera de la Paris, transmisă în România la radio, Constantin Argetoianu nota veninos în jurnal că: N-am auzit decât actul I din opera lui Morcovescu şi m-am dus să mă culc, fiindcă n-am simţit nici o dorinţă să ascult pe celelalte trei. Când am auzit iarăşi doinele şi dansurile „naţionale” mi-a venit să leşin.

Recunosc că multă vreme m-am ținut la distanță de Œdipe pentru simplul motiv că nu regăseam în opera lui Enescu nici unul dintre clișeele operei romantice sau veriste. Nici o prejudecată operistică nu-mi era hrănită de muzica lui. Or, concluzia în astfel de situații este una singură: mai așteaptă, îi va veni vremea, când vei ajunge la nivelul de cunoaștere care să-ți permită s-o înțelegi. Nu opera e de vină, ci spectatorul ei. Chiar și cel care se declară iubitor necondiționat și etern al lui Œdipe, dar strâmbă din nas la Falstaff, pe motiv că nu-i la fel de plin de arii precum La traviata. O primă condiție: să nu fim ipocriți. Să recunoaștem dificultatea unei opere care nu-i scrisă pentru estradă. Să admitem curajul lui Enescu de a nu plăcea oricui, cu orice preț. Un muzician care a îndrăznit să aducă pe scenă, în unica lui operă, personajul de dimensiuni gigantice și care i-a făcut pe mulți alții să dea înapoi, Œdipe. Și a făcut asta în franceză, la un nivel aproape de neconceput în anii ’30, despre care nu putem spune că aveau premisele pentru a produce și nici măcar a sprijini un astfel de salt liric și epic (să ne gândim, totuși: Hindemith, cu al său Mathis, pictorul, alt personaj de format-mit, confirmă excepția).

(André Tubeuf, Dictionnaire amoureux de la musique, Paris, Plon, 2012)

În 1995, Opera Națională București a prezentat o producție nouă a operei lui George Enescu, în regia lui Andrei Șerban. Nu mi-a plăcut aprope deloc. De fapt, nu știu pe nimeni căruia să-i fi plăcut. Unii mai înjură și azi – și producția, eventual și opera. Dar tocmai de aceea am ajuns la concluzia că acea montare a fost, de fapt, extraordinar de bună: dacă ea mai poate stârni resentimente atât de adânci și astăzi, înseamnă că a atins ceva din sufletele celor care au văzut-o. Am realizat și eu că au trecut 20 de ani și totuși n-am uitat mai nimic din ce am văzut atunci pe scena operei. N-am uitat nici cortina de fier, confecționată din dreptunghiuri de tablă prinse cu nituri, care cădea ca o ghilotină la pauză. N-am uitat scena ciumei care se abate asupra Tebei, drept pedeapsă pentru păcatele lui Œdipe, echivalată cu o mineriadă, care ne răscolea visceral amintirile și rănile. N-am uitat exilul la Colonna al eroului, o țară îndepărtată, vegheată de o Statuie a Libertății care nu putea face uitate nici Poarta Sărutului, nici Masa Tăcerii, nici Coloana Infinită. Ce simbol mai oedipian și mai plastic ar putea fi decât simplul fapt că lectura celui mai mare regizor român de teatru era de fapt un discurs al Cassandrei? Spectacolul n-a plăcut, s-a jucat puțin, decorurile au fost distruse, s-au mai făcut alte încercări de-atunci, nici una care să producă vreo revelație, deși toate au fost catalogate drept „salvatoare”. Dar n-am uitat-o pe cea a lui Șerban, continuând s-o urâm, sau, pentru unii ca mine, începând s-o regretăm nostalgic. Și s-o iubim. Așa cum am început apoi să iubesc Œdipe. Nesigur, neîncrezător, complexat de modernitate, agățat de prejudecăți, speriat de lipsa unui clișeu care să-mi arate Nordul. Apoi, timid, recitind mitul, reascultând muzica,  vorbind cu alții despre ea, în timp ce le scrutam prea bine cunoscutele locuri comune sau idei primite de-a gata, căutând disperat un libret original, savurând limba franceză a lui Edmond Fleg, surâzând în fața traducerii lui Emanoil Ciomac, până când Œdipe mi-a vorbit numai mie. Dincolo de toate lecturile literare sau muzicale, rămân agățate de minte câteva cuvinte:

Am pus în Œdipe toată ființa mea, până la a mă identifica, în unele momente, cu eroul meu. Un subiect ca acesta nu îl alegi tu, te alege el; pune stăpânire pe tine, nu-ți mai dă drumul… Când am lăsat tocul, după scena Sfinxului, credeam că voi înnebuni.

George Enescu: Credeam că voi înnebuni

Ce l-a putut face pe Enescu să spună așa ceva? Cum să se indentifice cu personajul său, în ce sens? Până într-atât de chinuit să fi fost acest compozitor care, înainte de a însemna ceva ca autor de muzică, înseamnă deja atât de multe ca filosof al viorii, ca profesor, ca umanist necondiționat?

Enescu nu și-a propus să fie ilustrativ, evitând să pună pe note o muzică a incestului, de exemplu. Sugestia mitului este suficientă, la fel cum este și cazul în Tetralogia lui Wagner. Momentul cheie din punct de vedere muzical, dar și punctul de plecare al tuturor nenorocirilor este întâlnirea cu Sfinxul, creatura care teroriza un oraș. Rezolvarea enigmelor și uciderea monstrului îl face pe Œdipe un erou. Dar îi netezește calea spre autodistrugere.

Oedipe (Ingres)

Să citim:

LA SPHINGE (à Œdipe, d’une voix blanche et lointaine):

Je t’attendais.

Aux demeures sans voix de mon rêve éternel,

je t’attendais;

De toutes mes victimes tu seras la plus belle, je t’attendais.

Cu o voce albă și îndepărtată… Te așteptam. În bârlogul meu fără voce, al visului meu etern, te așteptam; dintre toate victimele mele, tu vei fi cea mai frumoasă, te așteptam…

Un prim indiciu: La Sphinge și nu Le Sphinx, Sfinxul lui Enescu e o femeie, libretul lui Fleg folosește această particularitate a limbii franceze, opțiunea de a alege genul acestei creaturi. Va fi o mezzosoprană, una cu vocea cea mai gravă, o contralto.

Oedipe (Moreau)

Voce albă? Ați întâlnit des în textele pe care le scriu criticii muzicali, sau chiar în comentariile pe care le fac melomanii, ideea de culoare vocală.

Culoare – Muzica a fost adesea percepută ca un joc al culorilor – de către compozitori, ascultători, interpreți sau teoreticieni. În mod obișnuit, termenul este folosit în sens metaforic, ca un sinonim pentru timbru, sau culoare a tonului, pentru ca să putem vorbi despre culoarea oboiului ca fiind distinctă de cea a clarinetului, sau despre colorarea unui pasaj de către un instrument de suflat din lemn, sau despre alegerea unui cântăreț de operă pentru o anumită culoare a unei note muzicală.

(Paul Griffiths, The Penguin Companion to Classical Music, London, Penguin, 2004)

Să ascultăm:

Cel mai edificator exemplu ar fi Mariana Lipovsjek în rolul Sfinxului, într-o înregistrare celebră a lui Œdipe și probabil unica realizată la niște standarde tehnice și artistice absolute de către EMI, cea dirijată de Lawrence Foster, în care eroul lui Enescu era cântat de José Van Dam. Cel mai bine ar fi să ascultați tot discul (și să-l cumpărați – e și asta o formă de respect pentru Enescu, dacă nu pentru artiști), dar pentru cei neîncrezători (știu că sunteți mulți) extrasul există și pe YouTube.

Așa e… e chiar albă. Incertă. O voce care îți sădește îndoiala în suflet. Nu mai ești sigur de nimic atâta vreme cât îți răsună în urechi. Te înnebunește. Te sperie. Enescu spunea că a simțit că înnebunește atunci când scria muzica Sfinxului. Dacă vezi alb, atunci ai suficientă imaginație ca să te poți simți destabilizat. Dar și atras. Sfinxul e un animal mitologic cu cap și tors de femeie și restul corpului de leu, pe spate i-au crescut aripi. Femeia e frumoasă, cu sâni rotunzi și provocatori. Restul e o creatură de coșmar. Sfinxul excită și sperie în același timp. Îndeamnă la o împerechere, dar care ar putea sfârși cu devorarea partenerului. Erotism și frică. O creatură stranie cu o voce la fel de stranie, aproape de cea a unui contratenor (la rândul său tot o voce echivalentă cu o mezzosoprană, la fel ca Sfinxul lui Enescu). Și, cine știe, dacă Enescu ar fi fost contemporan cu Mozart, poate că ar fi folosit un castrat pentru rolul Sfinxului.

Mitul

Să vorbim:

Graham Vick mi-a spus într-un interviu că a montat Œdipe la Cagliari și că viziunea lui a fost aceea a unui viol. Œdipe e posedat de creatură care, după un dialog al enigmelor consumat în timpul actului sexual, îl aruncă, îl abandonează. O explicație pentru faptul că Œdipe nu va mai fi la fel. Acest viol îl va schimba, e o cauză rațională a ororilor care urmează, ca și cum ar fi fost provocate de o traumă.

Cinzia de Mola – Stefan Ignat – Graham Vick – Cagliari 2005

Andrei Șerban a creat un Sfinx și mai tulburător: o femeie îmbrăcată sexy, cu ciorapi de plasă, dar cu înfățișarea unui monstru uman – Stalin. Œdipe nu mai încape în limitele unui simplu om, ci devine, prin analogie, un personaj colectiv și tragic: poporul român oprimat de comunism. Întâlnirea sa cu Sfinxul înseamnă intrarea în acea jumătate de secol de totalitarism roșu…

Sfinxul Stalin al lui Andrei Șerban (ONB, 1995)

De la capăt. Să citim, să ascultăm, să vorbim. La un moment dat să și vedem. Mai întâi cu imaginația. Apoi pe o scenă. La Festivalul Enescu, de exemplu. Și dacă Sfinxul nu te va aduce în pragul nebuniei, atunci înseamnă că undeva, cineva n-a înțeles, regizorul sau dirijorul sau mezzosoprana. Atunci vei înnebuni acasă, sau în mașină, reascultând discul, recitind libretul, vorbind din nou cu cei care au înnebunit la fel ca și Enescu la un moment dat. Un om, nu o statuie, care are dreptul să înnebunească, cutremurat de ceea ce a mărturisit într-o partitură muzicală. V-ați dat seama? În această slăbiciune stă de fapt măreția lui Enescu.